Mi-am propus să desenez propria mea culoare.
Nu e întunecată, nici orbitoare.
Pentru că o preţuiesc mult, o să o numesc "aur".
Nu e unică, doar rară, unicorn...sau minotaur.
Ar fi doar a mea, deşi e antică şi toţi puteau s-o vadă.
Îmi place să cred că sunt singurul căruia i se arată.
De obicei nu deosebesc nicio floare,
Dar ştiu că o găsesc şi acolo, deci aş săruta petale.
E mica mea jucărie ce cântă fără să o ating,
Ştiu doar că există şi e îndeajuns să mă aprind.
În noapte până şi pietrele mi-ar şopti tardiv:
"Închide ochii, deschide-i pe ceilalţi şi priveşte în vid...
Ea e acolo, ea te priveşte, e noul tău venin."
Stă trunchi şi curge ca o sevă, se duce şi ajunge
În pupilele sufletului unde sfinţenia-i sânge,
Unde presimt şi prevestesc toate ce-au fost odată
Şi nu aştept şi nu gândesc decât la ce mă saltă:
Fire de nisip parfumate sau picături din nori,
Toate-s la fel acum: simboluri "aurite", tablouri.
Nu mai ştiu ce savurez şi cu ce cost,
Înainte nu, acum toate au un rost.
Disociere de realitatea fost posomorâtă,
Fără "aur" aş fi nebun - şi nebunia-i cruntă.
Acum sunt viu, înainte doar eram,
În neinfinitele culori mă-mpotmoleam.
Trecut-au ani - sau parcă n-a fost timp deloc,
Nu mai am suflu pentru fantezii şi joc.
"Nu mai visa", îmi strigă organele alb-negre,
"Deschide ochii şi vede încotro te pierde".
Zâmbesc melancolic, ştiu că "aur" nu există,
Ochii-s deschişi, lumea "tinichea" şi lacrima-n batistă.
Partea bună din a nu vedea cerul atât de des
este că mereu poţi să îl vezi invers.
