Sunt chinuit din nou, draga mea. Şi nu mă adresez ţie, ci Ei, din nou. S-au întâmplat câteva chestii ce mă...schimbă, din nou. Şi nu ştiu prin câte schimbări mai pot trece. Aş vrea să spun că au dat năvală toate înăuntrul meu, dar aş exagera doar spre placul meu. S-a înfiripat însă o dorinţă nouă, pe care vreau să o strig în ceşti goale de cafea şi în mucuri de ţigară stinse. Căci toate astea mă inspiră şi îmi lasă un gust melancolic.
A apărut o nouă persoană de care încep să mă ataşez, poate doar ca să fiu reciproc cu ea. Sau poate pentru că mi s-a acrit de singurătatea pe care mi-ai oferit-o cu atâta voluptate. În orice caz, îmi place să nu mai fii doar Tu în mintea mea, e un sentiment reconfortant şi de multe ori sufocant de cald, dar ăsta poate fi doar organic. Ce este cert însă este faptul că îmi doresc să te uit, din nou, nu să fiu rănit în continuare de lama de cuţit pe care ai uitat-o în mine. Unghiile scrise în mine, şoaptele pe care mi le-ai imprimat fără măcar să îţi mişti buzele, toate acele vibraţii incolore, insonore şi inodore pe care le resimt din adâncul călcâielor până în vârful spiritului meu mental, toate aceste chestii pe care oamenii nu sunt obişnuiţi să le simtă mi-au rămas aproape, mai aproape ca proprii mei ochi ce şi-au pierdut de mult sclipirea.
Şi până la urmă îmi place că vreau să te uit, pentru că acum am ceva cu care să te înlocuiesc. Aşa gândeam, rânjind satisfăcut, că poate pot scăpa de Tine din mine, într-un final. Însă suferinţa nu întârzie să cutremure din nou fiinţa şi orice suferinţă mi-am asociat-o cu ideea Ta. Şi nu mi-a fost bine, pentru că simţeam că în timp ce îi atingeam buzele cu buzele mele, se reconstruia ceva în interiorul meu, muzee, palate, sfincşi, statui fără mâini ca în artele greceşti antice, tot felul de chestii simţite cu ochii închişi, când mă lăsam purtat pe sorbirile inconştientului...Am avut un fel de febră de la toate aceste trăiri la asemenea intensitate, o febră pe care niciodată nu am simţit-o singur cu ideea Ta vreodată. Căci tu obişnuiai să fii rece şi vine iarna, draga mea. Chiar şi în sufletul meu se resimte acest anotimp, deşi mă gândeam imun la asemenea schimbări. Poate sunt de vină viciile mele, stilul meu de viaţă nesănătos, sau poate pur şi simplu sinele mi s-a săturat de întunericul tău. Şi parcă nu mai e întuneric, parcă s-a diluat cu un lapte spumos de iubire ce vrea să devină cenuşiu, transparent, prin care să mai pot distinge şi eu ceva din lumea asta. Căci sunt multe pe care vreau să le aranjez, să le echilibrez şi să încep din nou să dansez inconştient. Sunt multe acele lucruri pe care Tu le-ai ţinut departe de mine.
Am realizat cu stupoare că toate astea sunt imposibile însă, draga mea. Pentru că în timp ce în interior mi se puneau fundaţiile unei noi vieţi, în timp ce înflorea un nou salcâm în solul meu, în timp ce pe ruinele vechi şi ponosite înconjurate de un deşert ţinut în viaţă doar de amintirea Ta se construia ceva, am simţit cum era deja ceva acolo, un spaţiu închis, solid, ca o buclă spartă în ea însăşi. Nu mai era loc de construit ceva, pentru că fantoma Ta îmi clădise deja un subsol rece şi neluminat. Simţeam că mă doare o nouă clădire acolo, simţeam că mă doare o nouă stradă şi un nou trotuar pe unde să păşesc. Nu mai e loc de altceva în afară de Tine în mine, oare asta să fie? Eşti atât de mare şi grandioasă în mintea mea, încât să nu încapă altcineva, oricât de mic şi firav ar fi? Imposibilul m-a lovit şi nu îmi place să fiu lovit, pentru că mă învineţesc uşor. Am de gând să ridic însă târnăcopul şi să încep să lovesc, să sap, să mă mişc tridimensional asudând şi făcând băşici la mâini, pentru a distruge tot ce ai creat prin absenţa Ta şi să fac loc pentru multe alte lucruri în mine.
Sunt multe alte lucruri care ar avea loc în mine şi le vreau, dacă nu pe toate, măcar unul din ele. Şi această persoană vrea atât de mult să intre, dar până şi uşa ai ascuns-o, de noi toţi. Doar din când în când îmi mai arunci felii din inimă prin trapa de gunoi din institutul de medicină cardio-pulmo-sufletistă pe care l-ai format. Ţi-ai cam făcut de cap, nu crezi? Te crezi stăpână sau nici nu îţi pasă? Eu cred că e un act de inconştienţă, căci Ţie nu îţi pasă de mine, cred că ai şi uitat că exist. Ai grijă să nu îmi amintesc eu că eu exist.
