despre cei ce nu se văd

cât de multă nesimţire s-a poticnit în el

şi cât de lipsit de cutremur a rezistat.

se poate spune că e frumos să nu fii deloc,

dar în cazul lui a fost un accident nevinovat.

cine ne mai poate spune ce culoare-i aveau ochii

şi cine îşi mai aminteşte provenienţa griului?

s-a azvârlit în mine cu o viteză de licurici

această fiinţă hidoasă plină de piedici.

căci el este sămânţa pentru odiosul carnaval,

din diavol porneşte şi suflet şi carnal.

doar el te îndeamnă să iubeşti când creşti

şi tot el te învaţă să minţi, să nu rişti.

din el porneşte ura, se urăşte pe sine,

din el, nu din tine, şi nu pentru mine.

eu nu mă bucur când tu,

tu nu te bucuri când eu,

doar diavolii noştri zâmbesc

că se întâmplă ceva...pervers.

încetează, tu, cel ce sălăşluieşti în mine,

să mă opreşti din mine, din ea şi din bine.

loner music

vino din nou la mine, stare
incoerentă de nevoie de uitare.
reobişnuieste-mă să port căşti
în urechea externă a frecvenţei.
ţi-aş asculta din nou melodia acelor,
cum se preling pe un lung suspin: gol, gol.
sunt anti-intern de ceva vreme
şi nu pot să uit că am fost altcumva,
aveam un soare în plămâni,
mă lumina pân'la rădăcini.

ca să îţi simt acel sentiment
ar trebui să mă ridic peste puterile mele
şi nu pot să plătesc şi pentru alţii,
sunt transparent ca muzica celor vii.

te transport urban în gând,
vers după vers, pe rând.

scormonesc în eu

Mă-mbrac în zdrenţe de conştiinţă,
Seara, în somn, în neputinţă.
Externul e un violet lung şi surd,
Alerg prin gând, şomând, râzând.
Am lipsa zborului în sânge,
Înfiletând fierbinte-o minge
De mingi mai mici, sfere, lozinci,
Uită-te-acolo, eu nu-s aici.

Mă tem de corturi, de-acoperișuri
Aruncate brusc pe imaşuri.
Există un gol de protecţie,
Un om, o unică direcţie.
Arunc din nou suple tentative
În sus, în jos, în tine,-n oricine
Şi mă întreb în timp ce răspund:
Este normal să fii nătâng?

Naturalul mă complică în note muzicale,
de furnică.
Furnica nu-i posomorâtă, ci mânjită
de culori puse-n panglică:
Un verde negru, un maro stins,
Ai văzut-o? M-a cuprins...
Braţele sunt multe, nu-i destul corp
Ca să se simtă mai uniform.

Mă tem de tine: tu eşti ca mine?
Adulmec urme, dar nu de câine;
de pasiune.
Dezinvoltură de cultură,
pe stradă-i fum şi băutură. Eu
Sunt energii uitate pe treceri de pietoni,
Sunt omul ce nu crede-n gentilomi.
Şi mă găsesc mai mult,
mai des. (mă teleportez, nu păşesc)

Credeam că am scăpat de măşti
(în mine, că în restul sunt)
,dar ponderea-i mai ridicată,
Îmi e mai greu ca altădată.
(dacă eşti sfânt, mă părăseşti)
Ah, ce degete sticloase îmi arunci în ochii neguroşi.
(ai multe braţe, ai multe să cunoşti)
Mă abţin de la trei întrebări,
de la toate de trei ori:
De ce, cum şi mai ales cine
Mi-a implantat un mărăcine(?)
(adânc în mine)

Aici este, nu a plecat.
Mă caut în buzunare, dezbrăcat.
Tot cu mine, nu mai ştiu de când;
Nu vrei să pleci? De ce eşti rotund?
Cercul de piedici pe care mi le pun
(de ce nu sunt capabil să dorm în gri?)
Insistă pentru că sunt...stăpân.
(ei aparent se numesc vii)
Nu am mijloc de transport,
Am dreapta sau stânga,
Dar nu ajung la pedale.
Arată-mi oraşele,
arată-mi întruna.

Aşa, joacă-te cu rădăcinile mele,
În curând vei rămâne fără jucării.
Plec din mine şi voi părăsi
Toate vechile, ponositele
-memorii-
Nu mă mai construi în zâmbet de fag,
Căci totul e doar o piesă pe un lung şirag.
Unde mă curgi, de ce mă absorb
În apă de mor, mor, mor(?)
Am nevoie de o listă de sentimente,
Toţi vor să cumpere, nimeni n-are alimente.

Râd, ce vrei să fac?
să mă-mbrac în drac
şi să fiu ca voi -goi- (?)
Îmi amintesc de schelete
Îmbăiate în sete.
Şi ele vor să fie umane,
Să cânte uşor şi să se-nchine la icoane.
Le-am aruncat la gunoiul virtual,
Acum le vezi doar la defunctul spital.
(acolo unde eşti tratat ca un animal)

Propriul meu castel de nisip străveziu,
Am ajuns şi eu într-un târziu.
Caută-mă, nu mă ascund, sunt deja ferit.
Treci peste unic, ajungi la pustiu.
Depăşeşte şi moartea, nici ea nu mă ştie,
A uitat că locuiesc la periferie.
În sfârşit, destinaţia: ultimul etaj;
Sunt hologramă sau poate miraj.
Plimbă-te înăuntru, eşti invitatul meu,
dacă nu e nimic, cu siguranţă sunt eu.

insomniscience

   Hai să nu mai vorbim despre mine, hai să vorbim despre tine. Nu ai avut, dar ai crezut. Ai crezut că ai totul sau pur şi simplu nu aveai timp să te gândeşti la asta, pentru că erai mic. Să pornim de la origini, deşi nu e indicat să te uiţi în spate. Nu mai eşti nimic de atunci, nu crezi? De fapt, tu nu crezi, tu doar creezi. Ai buclele astea intermediare în care îţi petreci timpul, mediile astea conjucturale sunt potrivite pentru tine, deşi nu ai capacitatea mult dorită de a îţi impune propriile circumstanţe, imaginea ta asupra imaginii lumii. Aşa ai fost mereu, motiv pentru care ai avut tendinţe de victimizare. Să trăieşti era ca o joacă, nimic nu era dificil, pentru că nimic nu era real. Eul tău stagna în dezvoltarea sa, dar stagna la apogeu, trăirile tale erau parvenite, pentru că nu tu urcasei, ci acolo erai de la început. Dacă e să existe suflet, în perioada aia erai el însuşi, nu aveai nimic altceva şi îţi convenea. Nu erai nici atunci mulţumit total, dar nu vedeai, nu simţeai, nu făceai gălăgie că nu îţi convine sau că nu mai vine odată. Totuşi, eşti diferit total.
   Se numeşte maturizare, ţi se deschid toţi porii cunoaşterii şi nu mai faci faţă infuziilor de realitate. Totul e în spate, nu mai eşti aici sau acolo, mereu vrei altceva. Schimbi obiecte pe obiecte, dar sentimentele rămân aceleaşi. Nu sentimente siropoase, ci gânduri de tip cameleon, pe care nu poţi să le baţi sau străbaţi. Fie că eşti violent sau resemnat, tot aceeaşi nelinişte îţi domină nopţile. Cel mai rău e când realizezi că eşti singur în lumea ta, care nu e închisă, ci foarte deschisă. Paradox: eşti liber. Omul nu suportă posibilităţile prea mult timp, vrea ceva ca să nu fie tentat să altceva. Dar tu deja eşti altceva, eşti convins că semenii nu te pot înţelege, ai ceva aparte, nu porţi discuţii, ci renaşti de fiecare dată în contexte echilibrate de propriile cunoştinţe. Şi cel mai rău e când realizezi că nu cunoşti nimic de fapt, tot ce ai e experienţa altor dubioşi plini de dubii la fel ca tine, care nu mai sunt aici să trăiască în locul tău. Rămâi acea carcasă ce este încărcată involuntar de tot ce te înconjoară şi simţi de fiecare dată că nu mai poţi duce. Nu te-ai schimbat, te-au schimbat ei. Poate e o minciună, poate nu, oricum o accepţi, ai încetat demult să mai gândeşti. Dacă ai gândi, ai regreta. Păstrează-te ocupat. Îţi place să te vezi mobil, activ şi nu simţi cum ţi se spală într-o apă incoloră, inodoră şi insipidă ultimele tunele către suflet. S-au astupat de atâta solid imuabil, nu îţi mai permiţi să visezi, pentru că ştii prea bine că nimic nu merită. Diferenţa dintre stabilitate şi nebunie e foarte mică şi uşor de cutremurat, iar instinctul de conservare te ţine implicat în societate. Nu e un lucru rău, e probabil unicul la care ai avut vreodată potenţialul să ajungi, dar în scurtele momente dinainte să adormi te întrebi mereu: dacă aşa, poate că altcumva? Nu prea mai ai nimic în plus faţă de chestiile cu care te-ai obişnuit, fie ele cât de intime şi plăcute.
   Dar de ce? De ce să nu fie un Dumnezeu şi pentru tine, care să te aibă în grijă, chiar dacă nu îţi modifică nimic din rutina zilnică. Nu înţelegi, dar începi să speri. Nu mai eşti interesant pentru alţii şi nici pentru tine, dar nu te-ai pierdut pe parcurs. Acum eşti interesat de ce e dincolo de tine. Dincolo de tine sunt alţii, care ţi-au inventat divinităţi în care să te regăseşti, pe care să le iubeşti. Căci asta îţi lipseşte, iubire. Nu ştii ce e, ştii doar că e bine. E totul în mintea ta şi nu ţi-o zic eu, ţi-o zice mintea ta. Partea asta te macină cel mai mult, eşti destul de inteligent ca să îţi dai seama că faptul că porţi atâtea netrăiri în tine nu îţi garantează la sfârşit o eliberare completă şi elevatoare. Dar tot speri, pentru că acum e prea târziu să schimbi. Nu pentru că ar fi prea greu să schimbi, ci pentru că totul se repetă. Nimic nu rămâne etern, te consolezi cu conceptul de destin al omului. Omul face parte din lumea ce continuă să facă parte din lume după ce el nu mai face parte din lume. Prin copii, sau poate prin energii plutitoare. Atâtea posibilităţi frumoase, una trebuie să fie adevărată.
Amintiri. Nimic nu e nou, totul se transformă. Până şi felul cum îţi vezi istoria personală: începi să crezi că le-ai făcut pe toate, deşi nu ai făcut nimic diferit. Şi nu ai face mari diferenţe dacă ai face lucrurile diferit, asta te deranjează cel mai tare. Dai vina pe involuţia generală a lumii, e vina lor că simţi că e vina ta. Nu te mai simţi parte din "ei toţi", eşti doar tu şi elementele ce compun acest "tu", cei câţiva apropiaţi ce au rămas lângă. Te uiţi în trecut şi începi să realizezi că şi cei de lângă sunt la fel ca tine, pe lângă ceilalţi. Îţi ajung câţiva oameni ca să te simţi om, dar eşti oare doar atât de om cât pot fi ei? Şi ei - sunt oare atât de oameni pe cât pot fi?
   Dormi. Totul va fi bine.

unkempt attempt

where is all of it heading, when will it stop?
and if it'll stop, for what reason?
maybe i'll be tired, or even alone?
on the edge of the cliff, or maybe aloft.

the shadows grow colder, they're asking for me.
but "me" is not here, will it ever be?
again with the questions, i thought they were through,
i'm somewhere inside, in seek of a "who".

i stopped being reckless, but the pain did not,
i'm bearing this curse, will be left to rot.
however you see the face i display,
don't forget the soul, or else i may.

it's so dangerous and hard to respect -
the feeling that feelings are coming too late.
i need, so i close and i tend to neglect.
humans and gods -  teach me about faith.

i see that i can't see, but you can't as well,
no water for flowers, and therefore no smell.
superfluous at times, the wind calms the man,
but the wind is the wind, while the man - just a scam.

ashes > phoenix

Nu vă temeţi, nici mie nu îmi pasă că am renăscut.
Simţeam mai mult, nu scriam, îmi plăcea doar să ascult.
Nu te poţi obişnui să fii hamalul paradisului,
Pe la noi trebuie să fii atent ce dai şi cui.
S-a stins apogeul, potenţialul şi visul,
Ce vezi acum este foarte adevărul.

Mai siderat, mai concentrat, mai atent
La orice neînsemnat şi uzual sentiment.
Poate te temi că ţi-au murit fluturii, copile,
Sau că vei avea mai multe nopţi ca zile.
Îmi întreb oglinda câte atingeri mai vrea
Ca să se mişte, să mă mişte şi inima să-mi dea.

Mă îndrept spre un pozitivism neutru,
Omul e folositor, dar e doar un lucru.
Mai ştii când te-am numit divinitate?
Căci eu îmi amintesc fiecare noapte
De deces intens, intern, inuman,
Mă minţeam că simţeam că aveam.

Ceasul meu e cu o umbră în urmă,
Mor încet, într-o calmă furtună.
Dacă va fi să renasc din nou,
Voi fi statuie sau bibelou.