în mine, pururea

te-ai întors iar lângă mine,
adânc, intens, un mărăcine
înfipt în talpa tălpilor,
pe jocuri de vis şi amor.
îmi e bine când te privesc,
te simt şi nu te ocolesc,
coboară lent prin al meu suflet,
sădeşte-mi gând duios în zâmbet
şi uită-te atent în mine,
atinge-mi doruri şi suspine.

adunătură de idei,
de lacăte şi de chei,
la întrebări eu sunt răspuns,
la ruga ta mă simt răpus.
îmi sună din nou şi din nou
zgomotul tău făcut ecou
al cerurilor înserate,
plouate, ninse, fermecate
pe care le-ai expus în pântec
cu versuri, dans şi verde cântec.

eşti un fel de-a țipa-năuntru
că de viaţa ta uşor mă umplu,
că porţile deschise larg
îmi sunt brad, molid şi fag,
natură dinamică-n plămâni
când pasiuni în mine-aduni.
te plimbi sau stai, eu nu mai simt
decât pasul tău gol pe nisip,
îmi eşti ca un val de nectar
în care înot în aval.

căldură mare în astă iarnă,
fluturii deseneaz-o fanfară
de fine mângâieri cordiale,
îmi iese mierea ta în cale.
şi-alunec, vezi, nu ştiu să merg
pe-al tău celest corp, efemer,
n-am învăţat încă să stau
deasupra celor ce mult au,
nu pot să merg la unison
cu-n oarecare gentilom.

ajută-mă şi plimbă-te,
ferice sunt, căci buzele
mi-au arătat de multe ori
incontrolabilii fiori,
că am nevoie să mai ies
din întunericul pervers,
să îţi simt luna luminând
al meu rinichi, al meu plămân.
toate obiectele din mine
la tine vor să se închine.

prin sânge-mi eşti, din soare eşti,
te fac eternă prin poveşti,
te-mping alene printre vene
să vezi spiritul cum discerne
între tine şi-alte blesteme.
să vezi cum ştie ce e bun,
animalul vechi, plăpând,
să-i vezi colţii, ochii antici,
să te lase să-i seduci.
şi-apoi, încet, să te duci...

locuieşti aici chiar şi când dorm,
nu vezi c-atunci te văd diform?
te simt undeva, nu ştiu cum,
dar nu mai eşti tu, doar un fum
de plante, vise şi insule goale,
încât şi tu rămâi fără petale.
aşteaptă, viaţă, până-s conştient,
stăpân pe mine şi pe armament,
nu vreau s-ucid iubirea ta,
eşti prea târziu, eşti pururea.

mă chinuieşti şi mă opreşti
din ale vieţii griji lumeşti,
în gând mi te-ai înfiletat,
în inimă fierbinte te-am aflat.
eşti pretutindeni, eşti mereu,
în mine-atârni atât de greu,
mi te învârţi pe chip şi pe privire,
trupu-mi-e sclav la a ta simţire.
eşti prea mult suflet pentru ale mele gratii,
eşti prea mare printre prea multe stafii.

o amintire îmi şopteşte rar
că şi tu eşti amintiri în calendar,
c-atunci când nu eşti, continui să exişti
în încăperile menite pentru trişti,
acolo unde mi-au murit demult
alţi oameni, suflete, altfel de tumult.
dar eu te văd şi simt şi îţi simt viaţa,
mai ales în somn şi apoi dimineaţa,
în cafeaua caldă, în ţigara neagră,
peste tot eşti rece, doar în mine caldă.

iar tu eşti bună, nu te supăra,
în mine toate-s alandala,
doar că atunci când nu eşti lângă,
organele instant îmi stau să plângă.
te ataşez unor vise pierdute,
te fac uitată printre vrute şi nevrute.
nu pot să funcţionez perfect normal,
eşti pentru mine suflet, dar şi raţional.
mereu mă prăbuşesc fără de ea,
dar nu o voi uita, e-aici, e pururea.

lumină la ultimul etaj

iată, din cenuşă s-a ivit un zâmbet trandafiriu,
e al meu şi aş vrea aşa de mult să-l ţiu.
un buchet cules din roua pântecelor,
e ca sicriul nesiguranţei din viitor.
salvându-l din apa-ngheţată
aflat-am că nu ştiu să-not şi laolaltă
cu-mpunsăturile adunate-n surdină,
orbit-am de la firul capricios de lumină.

eşti zâmbet larg, dar pe a cui faţă poposeşti?
îmi sorbi nectarul ca să mi-l pui în poveşti,
în verzi amaruri descântate de-nţelepţi,
îmi smulgi din mine aproape două vieţi.
iar buzele-ncâlcite-n roata timpului
mi-ar împărtăşi duhul, dar pare-se, n-au cui.
ciopleşti o mască de absenţă temporară,
în tine-mi pun esenţa, dar tu o dai afară.

inspir praful uitat prin odăile carnale,
expir apoi un soi de copilărească jale
şi-mi caut abisul din care m-ai întrerupt
cu un feeric vis, în mine lung, dar scurt.
îmi gâdili palmele, te-ai rătăcit, pesemne,
nu-mi mai găseşti chipul sculptat de blesteme,
ştii oare pe cine şi de ce m-ai străpuns?
eşti tu antidot pentru-atâta plâns?

te simt mai aproape ca febra din noapte,
te scald în ligheanul cu maţe şi fapte,
ascund de mine frica, suspinul, pelinul,
îl las să-nconjoare conturul, deplinul,
în sutimi de secundă îl joc prin clipiri
de ochi, de regrete, de dulci amintiri
şi cum îmi striveşte bărbia-mi candidă
închid glas, ecou, şi-l las să v-atingă.

bat rar la poarta destinului

ţi-am zis că nu am destul încă în mine,
te-am lăsat să priveşti ce nu se vede în mulţime
şi din toate cele ascunse şi prăfuite
ţi-am arătat doar cât foc mi se-aprinde.
ai înţeles mai mult decât am presupus,
după cum te uiţi, după zâmbet, după plâns...
mai vrei să mai cunoşti, să mai descoşi din mine ghemuri?
te-ai mulţumit şoptind iubitor când tremuri?
eu ne văd cumva naivi şi cuprinşi înăuntru,
copii atinşi de vânt, dar ce ne spune vântul?

ce brumă înfundată mi se aşterne-n suflet
şi cât de mult vreau să sper şi să cred
că-n cer şi-n pământ şi în priviri de vis
te voi găsi din nou, poate aşa e scris.
şi ce înţelegătoare eşti, deşi nu-nţelegi
câte zac în mine, între noi şi în veci.
vezi, eşti ca un cuier pentru mine,
le-aştern pe toate în tine şi aştept vorbe line,
aştept iertare, gând bun, spus, arătat,
vreau să simt că tu simţi şi că e ne-ncetat.
sentimentul şi eul şi mai greu portofelul
te slujesc în esenţă,acu-o face penelul.

îmbracă-te în calm, un fel de duh bisericesc
vreau să duhnească în aer la noi în pridvor,
sunt liniştit, mă faci slab, mă faci prostuţ şi greşesc,
ai răbdare cu fragilul, ai speranţă-n amor,
am cu tine purtate prin cap mototol
amintiri, fantezii, tot ce pot şi ce ştiu,
să visez, să scrijelesc şi apoi să transcriu
din mine cu vorbe, cu fapte, cu griji,
te aştern pe frunte, te ajut să îmi urci
în vechile apăsări, noile statui de lut,
duetul nostru e un nou început,
oglinda-mi suspină: sunteţi mici,
da, îi spun, avem templu şi ogradă,
te privesc şi în suflet iar e...grămadă.

atât mai vreau doar, să te plimbi tu cât vrei,
să munceşti înăuntru-mi, fără să vadă ei,
să te-apropii şi oricât de mult m-ar durea,
să te doară şi pe tine şi să fii bolta mea,
cu aninături de stele şi de bolnavi meteoriţi,
care mi se prăbuşesc când îmi mai ies din minţi.
să ştii că viaţa ta nu e vândută în mine,
am împrumutat-o ca să-i intru-n robie.
e a ta inima-mi, şi poezia, şi soarta,
nu o fac des, dar când bat, deschide, tu, poarta.

sextant pentru rătăcitori

Îmi car sufletul din fluturii voştri
Până în adâncul ploilor zgomotoase.
Îmi aşez cele câteva oase rămase
Şi privesc cum se privesc ei ca triştii.


Se zbate din nou foaia de la brumă,
Visele au căzut din nou pe acul ceasului
Şi aşa cum jocul anotimpului mă-ndeamnă
Umblu din nou în zig-zag, hai-hui.


Te închid în sughiţurile raţiunii mele,
Plină de zestre şi purtată de vânt,
Mă închin la spaţiul oblic dintre stele,
Mă închid în ceaţă, în iglu, în curând.

Întoarce-mă din nebunia ce am devenit,
Să nu mă laşi să transpir fără motiv.
E greu când cari multe în sacul de vid,
Se moare încet când se gândeşte lucid.

O nouă aşteptare îmi pune un nou junghi,
Norii îmi ţin ochii din obişnuinţa de a ierta,
Iar fiindcă graiul de pe buzele-mi e străvechi,
Stau încă pe opusul unei aripi de stea.

Aştept să revină bărcuţa mea mică
În care mă plimbam când dormeam,
Ca să mă simt din nou fără frică,
Să ştiu ce ştiam când visam.