Jack Daniels

Plăcerile fine ale vieţii
mă găsesc izbind pereţii.
Instinctul vulgar mă anunţă monoton
că speranţa e otravă pentru om.
Printre toate astea un fluture flămând
explorează cerurile în gând:
sărăcia în flori, setea din noi,
muşte, cadavru, noroi;
buzele transpirate de lipsă de amor
se încălzesc în braţele celor ce mor.

un vechi început

Am lins oglinda din baie
fără motive.
Am lăsat uşa deschisă la odaie
fără motive.
Încercând să mă leg de lucruri stupide,
am dat doar de nimicuri insipide.
Hotărât să venerez arta,
încă invidiez lumea cu
locuri nevizitate,
persoane necunoscute.

Am ceva de scos din mine,
de turnat într-un pahar,
ca un Sfânt Graal
cu un acru nectar.
Dacă ar fi să plâng,
aş vrea s-o fac ziua,
când sorb melancolia,
iar noaptea să creez,
parametri să resetez.
Parametrii demonilor-
cei fără de scop,
dar fără de care
sunt doar un robot.

~to~get~her~

Azi sunt nesimţit.
Nu îmi pasă de un chibrit
care-ţi aprinde lumânarea
şi mie ţigara.
Fără să gândesc
Privesc în jos.
E rece şi murdar,
cuvintele trăiesc în canal.
Şi mă sperie
atâta mizerie,
atâta durere,
Caroserie cu două sfere pline de mistere.
Căci asta suntem, două mistere.
Două colţuri de lună
nu opuse,
suprapuse.

previziuni despre trecut

În centru e un cub argintiu cu patru cratere
semi-sferice.
Acesta pulsează, se expandează,
dilată, contractă,
toate deodată.
În centru sunt şi fiinţe microscopice,
parazitare,
înarmate cu răbdare.
În centru mi se şopteşte "eşti om".
Înconjurat de cuvinte, eu dorm.

chimie

Totul e chimie,
Ora e târzie.
Vipera păzeşte sângele meu,
mereu nucleu.
Dorinţa
se înfige adânc în umbra călcâiului
ce se trage în mine.
Scot din circumvoluţiunile cadavrului goluri.
Şi le umplu cu lut.
Cu asta mă ocup.
Totul e chimie.

monolog imaginar

Şi ar fi mult mai multe,
Inclusiv abisul.
Timpul petrece-l
murind fericit,
fericind murirea
Atât cât se poate,
Până la sfârşit-
Trezirea !

Pasărea şopteşte,
Frigul se îneacă,
Totul este vraişte,
Nimic nu se leagă.
Ea doar mă ascultă;
Ba e surdă, ba e mută.

revenind

Inima mea e o foaie de hârtie gri
În bătaia vântului orizontal.
Se unduieşte apriori,
fără să fie strivită,
Într-o apă murdară şi împuţită
Înconjurată de o vază.
Totul îmi e împotrivă.
Când bag mâna mea de sticlă
Prin geamul cel de sticlă
Pot să simt pe limbă
Că nu sunt acasă.