tu - ideal și ireal

I.

Stau şi e puţin frig... Mă bucur de câteva melodii, dar din toate, simt doar melodia compusă în mine de când mi-am dat seama că tu exişti. Şi, cum se întâmplă cu orice melodie ce are succes, am început să creez remixuri. Am creat atât de multe, suprapuse unele peste altele, unele printre altele, încât am depăşit deja graniţa auditivă. Astăzi -când stau şi e puţin frig- am compus un autoportret. Schiţat în creion de un gri fad, aşa cum sunt cele ieftine, portretul meu seamănă mai mult cu idealul decât cu prezentul. Asta pentru că portretul meu are pleoapele tale întredeschise în loc de urechi, nasul meu e înlocuit de oftatul tău, buzele îmi sunt venele de la încheieturile tale, iar ochii sunt jumătate tu, jumătate nu. Toate acestea asamblate pe un chip difuz, ce seamănă mult cu fumul ce ar ieşi dintr-o ţigară nu cu tutun, ci umplută cu firele tale de păr. Aş prefera să fiu în acel portret, iar nu aici, unde stau şi e puţin frig.



II.

Când mă apropii de alţii, îmi e puţin frică. Mai ales să vorbesc, pentru că ecoul venit înapoi de la ei m-ar face să mă întreb dacă eu sunt cel care vorbeşte, sau dacă sunt doar o vorbă în vânt, aruncată înspre ei, necunoscuţii, neinteresaţii. Din când în când, găsesc oameni lângă care îmi face plăcere să tac, nu neapărat pentru că îi ascult, uneori nici ei nu zic nimic. Dar mă simt expandat, simt, rareori şi succint, că fac parte din altceva decât propria mea minte. Fie că vorbesc cu ei, fie că tac lângă ei, tot rămâne puţină frică, de data asta de o altă nuanţă...Un soi de frică de a nu tulbura în niciun fel pseudo-armonia creată; această senzaţie de armonie, este, evident, observată doar de mine şi nereciprocată. Cel puţin aşa mi se pare mie, nefiind în stare şi probabil şi uşor neinteresat de a cunoaşte complet şi perspectiva lor.
Când mă apropii de tine, în locul fricii şi celorlaltor sentimente conexe apare o singură idee, senzaţie, substanţă, un unic absolut. Nu mai trăiesc în mine atâtea posibilităţi latente, ci, dimpotrivă, singurul lucru, termen, cuvânt pe care îl mai pot folosi pentru a identifica ceea ce trăieşte este "eu". Iar singura posibilitate pe care mai este dispus "eul" să o ia în considerare este ca unicul scop să fie "tu". De ce? Nu ştiu şi nu îmi pasă. Se numeşte iubire? Nu ştiu şi nu îmi pasă. Tot ce ştiu e că lângă tine nu îmi este frică.



III.

Se spune că tot ce este frumos e destinat să moară. Am fost frumos, am murit puţin, acum încep să fiu frumos din nou. A fost frumos, a murit puţin, acum începe să fie frumos din nou. Probabil acest ciclu se va repeta până când moartea va fi absolută. Ceva îmi spune că acest absolut se identifică şi el cu frumosul, că se va încheia totul atunci când şi moartea va fi frumoasă.Iar pentru mine, singurul mod în care pot învăţa să mor frumos este alături de tine. Probabil pentru că, generalizând, singurul mod în care poţi învăţa să mori frumos este alături de cineva frumos. Şi, din câte îmi dau seama, devii din ce în ce mai frumos pe măsură ce înveţi să mori mai rar și mai puțin, iar pentru mine, lângă tine se pare că şi viaţa şi moartea se apropie de frumuseţe. Cel mai probabil şi lângă tine mor puţin din când în când, dar frumuseţea e atât de deplină, încât moartea nu se simte. Nu îmi rămâne decât să sper că pot continua frumuseţea aceasta, pentru ca moartea să se simtă din ce în ce mai rar, din ce în ce mai puţin, astfel încât nici moartea absolută să nu se simtă altcumva decât frumoasă.

vis,dorință, foame

Visez să alerg, iar nu să zbor.
Totuşi, în spatele ochilor mei
se aleargă cu picioarele strivite.
Se poate spune deci că zbor,
nefast şi incolor.

Vreau să mă îmbrăţişez, nu doar să mă cunosc.
Însă, ghearele de la mâini îmi sunt înfipte în inimă,
ca să o ţină vie,
ca să mi-o ţină mie.
Oh, cât vreau să se ridice-aceste palme
nevinovate şi faţa să mi-o spăl cu sânge.

Am foame de boala numită nesingurătate,
nu porc, nu pui, nu boabe sfărâmate.
Salivez când aud vocale de patimă, de dor,
Cina mea e să devorez cuvântul "muritor".
Sunt unul în sinea mea, dar simt din când în când
Colţii bestiei vibrând, vibrând şi mestecând.

am un acum

Am înţeles că viaţa este strâmbă
pentru cei strâmbi,
dar de ce şi pentru noi?
Am simţit cum sufletele se sting
de la furtuni sinucigaşe;
totuşi, de ce şi al meu?
Am avut, aşa, puţină fericire
şi încă mai e de cules...
însă...aşa...puţină?

Am vrut mai mult decât ce am avut
şi aş fi vrut chiar şi mai mult
dacă l-aş fi avut pe mult
de la-nceput...
deci, cât de mult
va fi-n mormânt?
şi cât de mut?



Am un "acum" strâns în braţe
la fel ca un verde cu multe nuanţe.
iar când "acum" va fi "atunci"
voi fi prea verde,
vom fi prea prunci.





Înţeleg acum că viaţa e mai mult
decât verdele început
de la A la Acum.







Adevărul ! Acum !

ideal

Te voi iubi până când buzele Soarelui și buzele Lunii vor face cruce deasupra noastră.

viața ta e viața mea

 Tu nu vei cunoaște niciodată dulceața din durerea mea. Nu ai cum să cunoști apăsarea și intensitatea din mintea mea. Sunt dificil, crede-mă. Sunt mai dificil decât mi-aș fi imaginat vreodată. Îmi deschid ochii în fiecare zi doar ca să culeg praful de pe imaginația demonilor mei. În timp ce mă plimb, îmi măsor fiecare senzație din fiecare deget de la picior. Și fiecare sentiment de acest fel mă apropie mai mult de ceea ce tu nici nu știi că există. Văd viața ca pe ceva trecător, ca pe o actualizare a istoriei. O valență posibilă doar din amintirea colectivă a...universului. Eu știu tot timpul că tot timpul și spațiul sunt în mine. Iar tu nu știi asta, nu poți vedea asta.
 
 Cel mai greu îmi este nu să știu că sunt singur în universul meu, ci să simt și feluritele îngânări externe. Ce orchestră de dungi multicolore, ce sfâșieri nemonotone mă cuprind, doar eu știu. În fiecare ființă văd doar stânca din care este ea făcută, dar, în același timp, simt fluiditatea din ochii ei. Ochii plantei îmi cerșesc ploaia din lacrimele mele, ochii câinelui vagabond îmi cer o felie de pâine cu o coajă închistată în soare. Un fel de soare ce nu te arde, nu te transpiră și nu te minte că lumina este doar până când încetează să mai fie...Un fel de ploaie izvorâtă din sângele divinității înseși. Și tu nu cunoști, nu vezi jalea lumii în care trăiești. Pentru că ești prea puternic. Eu am renunțat de mult la putere, la orgoliu, la controlul asupra mea și asupra emoțiilor. Căci emoțiile nu sunt ale mele, sunt ale stâncii din mine, ale bivolului ce bea apă din fântâna plurității. Dacă ar mai trăi acum, Nichita nu ar mai plânge, căci tot plânsul pe care el îl credea posibil s-a transformat în solid. Piatra din ochiul său s-a întors la muntele îngerilor. Iar în curând cuvântul "înger" nu va mai însemna decât "piatră".
 
 Vezi tu, m-am săturat să te aud în urechea internă. Vreau să îți aud și plânsul...Omule, crede-mă că sufletul tău nu e al tău și al meu nu e al meu. El e unul singur și nu e egal cu șobolanul din inima ta de plastic. Trezește-te și redescoperă vinul, sângele, apa și soarele. Coboară înapoi din brațele celui care te-a mințit până acum, pune-ți buzele pe solul vertical al vieții și șoptește-i că ești încă viu. Eu am încercat asta și am început să plâng, doar că nu știam că plâng. Nu mai sunt cel ce puteam fi, iar tu nu îmi cunoști regretul. Regretul meu e în voi toți, în copacii care te privesc pe tine prin mine. Iar tu nu mă poți ajunge din urmă, nici pe mine, nici pe regretul meu. Ne-am pierdut în vorbe și în prăpastia din Eden.
 
 Tu nu cunoști și nu poți nici uita faptul că ți s-a spus la naștere: "Viața ta e viața mea."
 

soarele celor reci

 Se simte ciudat, nu? Această dispariție a ambiției din sertarul intim al pasiunilor...De ce să disperăm? îmi șoptesc vocile prietenești ale groparilor. Să ne facem datoria, zic ele. Haide să răbdăm împreună pentru o friptură suculentă, hai să așteptăm toată viața sentimentul potrivit...Timpul nu e problema însă, problema este absența speranței. S-a topit în ploaia asta recurentă, în liniștea de la miezul nopții ce ne amintește de cât de moartă e natura de fapt. Regăsește-ți natura în naturalețea oamenilor de lângă tine ! așa zicea un oarecare scriitor, filosof și actualmente decedat. Probabil praful de pe mormântul său încă mai speră să fie mângâiat de un deget, măcar o dată...
 
 Și care lege mai rămâne de urmat? Ce datorie să mai simțim față de cei care se avântă în tărâmurile fertile ale vieții, fără măcar să simtă vreo urmă de compasiune? Să dăm înapoi ceea ce ni s-a dat și nouă, anume ce? Un neo-pozitivism absolut morbid. Căci ce înseamnă 200 km/h fără felinarul care îți luminează strada? Ce înseamnă pantalonii de piele fără cureaua aparent invizibilă care îi ține stabili? Ce înseamnă să bei apă fără mânerul cănii, fără să închizi ochii în amintirea celor din care s-a scurs toată apa și tot sângele? Avem cu toții în noi un cățeluș conceptualizat ce vrea confort, avem o stare latentă de supraviețuire, o dorință de a nu mai cunoaște și doar de a acționa. Inerție, frăție, inerție ! Haide să ne minunăm în fața traficului urban, hai să contemplăm timp de 60 de ore deschiderea bulbului unei flori...Care este diferența? Ne amintește oare de noi înșine vreun fenomen extern? Atingem metafizica sau atingem plictiseala?
 
 Vorbiți cu voi în timp ce ascultați muzica voastră favorită. Încercați să rezolvați cumplitele dileme în timp ce pianina vă îndeamnă la somn. Muriți și renașteți prin jazz? Plutiți pe valuri și pe brize călduroase? Nu știu, la fel cum nici muzicienii nu știu exact ce creează ei pentru noi. E o simplă industrie sau e un act artistic? Le-au combinat pe amândouă și au rămas fără suflu. Uite o trompetă ruginită, cine mai suflă în ea? Așa se simt cei răniți în dragoste, ca un instrument rămas fără instrumentist. Și ce dacă? Ai fost chitară, învață să fii spart ca o tobă în mii de urlete. Între timp, muzica tot se aude pe străzi. Chiar și în singurătatea noastră, tot ne cântă cineva în creierașul nostru. Nu avem de ales, nu avem niciun fel de izolație, nici izolare.
 
 Dar pașii? Mai ascultă cineva pașii lăsați în urma noastră? Mergem în fiecare zi undeva, chiar dacă stăm pe loc. Și nimeni nu se uită în urmă. Ar fi incoerent să spunem că avem un scop bine determinat și de asta ne grăbim înspre el. Majoritatea dintre noi nu știm nici dacă ne dorim să bem cafea sau să fumăm o țigară. Dar ne place gustul, ne place senzația, ne place să ne accelerăm sensibilitatea individuală și să ne deschidem înspre lumea asta, orice ar fi ea. Un om universal își acceptă toate simțurile și își frământă toate ideile. Din sentimente se nasc decizii, iar din decizii se nasc alte ființe. Ființe care pot fi corporale sau pot fi alte sentimente, alte senzații, alte aberații ale imaginației. Dar continuăm să naștem, orice ar fi, noi trebuie să naștem. Ceilalți nu nasc pentru noi, ei doar se învârt în cerc. Dar noi, ah, noi, cât de senzual este ritualul nostru. Noi suntem zeii cerului înnorat, suntem îngerii propriilor noastre vise.
 
 Continuă să te minți că trăiești, greiere mic. Zgomotul pe care îl faci tu nu e auzit nici de către tine, ești singur și singura ta scăpare e că greierii sunt prea mici ca să fie călcați in picioare. Bucură-te de soare, târâtoare mică...