Cu siguranţă nu e dimineaţă, dar tocmai băusei o cafea. Nu aveai nimic de făcut parcă, erai liber. Sau aşa credeai tu. Te plimbai pe undeva, printr-un parc? Erau mulţi skateri, deci cred că parc era. Îţi sunase telefonul sau vorbisei deja. Probabil nu îţi mai aminteşti exact când, pentru că respectiva conversaţie te şocase puţin. Era o amânare sau o respingere şi chestiile de genul nu îţi pică bine. Da, cu siguranţă era parc.
era un fel de verde,
dar nu aşa voios,
mai mult nămolos.
nu-mi amintesc de soare,
căldură sau sudoare.
cu siguranţă însă
treceam încet pe lângă.
Nu îţi mai aminteşti cum ai ajuns aici? Ai plutit pur şi simplu? Ah, stai, aveai o bicicletă. Doar că pedalai încet. Şi nu erai atent la ce te înconjoară, ca de obicei. Acum vedeai o stradă. Lângă un lac. Asta se întâmpla altă dată? Nu tot în ziua respectivă deci. Şi ce făceai? Nu uita, fără detalii inutile. Mai era cineva cu tine. Şi vă plimbaţi cu bicicletele? Te simţeai mai uşor ca de obicei şi nu te mai gândeai la nimic. Erai fericit.
în lipsa raţiunii mă mulţumesc cu orice.
nu mă mai gândesc cum şi de ce.
iar tot ce îmi făcea înainte rău dispăruse,
ca o ploaie încetând brusc,
nu simţeam nimic în plus.
sunetul de tren din depărtare
făcea bum, dar bum nu doare.
nu mai ştiu dacă era drumul
sau lumina orbitoare,
dar ceva era deschis,
un sentiment indecis.
Te-ai dus la această petrecere şi apoi ai plecat pur şi simplu? Ce s-a întâmplat între timp? Văzusei ceva sau...pe cineva. Era întuneric şi căutai un taxi. Căutasei mult până să găseşti ceva. Cred că nu aveai chef să pleci nicăieri. Din nou cafea. Excesul ăsta nu e sănătos... Era mai bine dacă stăteai acasă. Şi acum nu aveai somn. Poate din cauza acelei persoane pe care o văzusei. Cu siguranţă însă voiai să faci ceva, ceva care să conteze, nu orice tâmpenie. Te-ai gândit să alergi, dar ştiai că nu o să vezi pe nimeni altcineva la ora asta şi nu îţi convenea singurătatea. Acum, mai mult ca niciodată, aveai nevoie de cineva. Şi te găseai total singur, cu un fel de insomnie.
cu legile stelare aveam relaţii bune,
nimic n-oprea imaginile să se-adune.
acest veştmânt umed şi rece
se îmbulzea în vene încet, încet
ca timpul să-l dezlege.
dar orele m-apasă şi timpul se transformă,
placidul geam al casei învăluie mentalul
şi făr' de-avertisment se zguduie în valuri.
iar gândul pleacă-n trombă,
din ce în ce mai negru, puţin animalic,
fuge de mine încotro apucă,
eu sunt lipsit de zâmbet, iar el ca o nălucă.
ţigara este lungă, dar fumul e nimic.
Să continuăm această investigaţie minuţioasă. Nu crezi că există vreun element care ne scapă? Ceva adânc îngropat ce rămâne şi în acelaşi timp se plimbă? Eşti stabil acum, cel puţin aşa te simţi în ultimul timp. Vreun motiv pentru asta? Ah, nu mai eşti singur. Asta e întotdeauna binevenit, mereu ai fost cuminte când nu ai fost singur. Persoana de lângă tine este neliniştită de data asta, înţeleg. Şi consideri că ai o datorie acum faţă de sufletele astea pierdute, nu? Să ştii că nimic nu este aşa cum pare, sufletele sunt în general murdare.
nimic nu e aşa cum pare,
sufletele-s în general murdare.
de la ultimul până la primul ce s-apropie de tine,
ei sunt ei când tu eşti bine.
analizezi atributele inimii palpabile încercând să cunoşti,
dar virtuţile minţilor capabile sunt lacăte la cuşti.
au mai fost înaintea ta cei care încercau să dărâme zidurile
cu mâinile goale sau poate pline de idei goale.
ei nu au eşuat mizerabil, doar au făcut mizerie eşuând,
o mizerie ce nu se poate curăţa, rămâne ca o pată eternă,
ceva ce nu te lasă să pui capul pe pernă.
există motive sumbre şi cauze negre pentru culturile lor,
fără istorie, graniţe, guvern, limbă sau popor.
cert este însă că vin în vizită ca un popor nomad,
îţi incendiază ultimele păreri cum că nu ai fi în iad
şi te ascund undeva într-un colţ prăfuit şi plin de pânze,
provenite de la păianjeni ce se hrănesc cu ale fiinţei frunze.
Aceste dihotomii îţi descompun inima în multe bucăţi ce se unesc şi formează curcubee asimptotice. Cum te simţi ştiind că nimic nu te mai poate salva de la drumul ales de bună voie şi silit doar de circumstanţe? Eşti tot cu zâmbetul pe buze, dar întreaga identitate îţi este coruptă de aceste inextricabile simţăminte. Ideologiile lor sunt total diferite faţă de motto-urile tale aforistice şi nu te mai poţi raporta la nivelurile lor infime. Eşti înăuntru? Înăuntrul cui? Cum adică al haosului? Nu mai ştii prin ce metode, dar ai ajuns la final.
aici este locul meu şi nimeni nu mă poate minţi că eu nu sunt rădăcinile acestea.
eroziunea din jurul meu este dovada pură a inteligenţei omului de tinichea.
aici este moartea alcoolului plâns în lacrimi de sirenă obosită de peşti care nu ştiu să fie hrănitori.
nici acolo, dar nici aici nu mai mor cei ce au uitat să moară atunci când lumea murea pe-afară.
viaţa e nedreaptă faţă de oamenii ce înaintează idei înainte să le dea slabilor sfori,
iar o ghiulea de nisip albastru amestecat cu apă răstignită în norii zorilor din gară
se trezeşte împinsă în tunul cordial al catastrofelor fără securitate financiară.
aici empiriştii s-au trezit cutremuraţi de roboţii plăpânzi, mutanţii feerici şi monştrii fără de mormânt.
nimeni nu îi împiedică, dar nimeni nu doreşte să dobândească de la noi acest legământ.
totul se învârte în jurul aceluiaşi deget de la un membru ce nu e nici mână, nici picior,
iar fulgii picaţi de pe îngerii lipsiţi de ghinion sunt numai buni pentru a astupa ochiul.
nu se mai vede nimic în timp ce pic din castelul blestemelor date de activiştii pentru drepturile păcătosului.
ei îmi tot şoptesc în ureche că a fost alegerea mea să îi dau deşteptului ce nu i-am dat prostului.
eu continui să insist asupra faptului că puterea mea e limitată la a alege să nu îi urăsc
sau să sedimentez pachetele de gânduri şi intenţii răsărite din treosc şi pleosc.
rândurile scrise se scurg singure, ude de transpiraţiile celor ce încearcă să le înţeleagă.
capul nimeni nu și-l apleacă în faţa sabiei ce uită să taie măcar câteva capete în grabă.
era un fel de verde,
dar nu aşa voios,
mai mult nămolos.
nu-mi amintesc de soare,
căldură sau sudoare.
cu siguranţă însă
treceam încet pe lângă.
Nu îţi mai aminteşti cum ai ajuns aici? Ai plutit pur şi simplu? Ah, stai, aveai o bicicletă. Doar că pedalai încet. Şi nu erai atent la ce te înconjoară, ca de obicei. Acum vedeai o stradă. Lângă un lac. Asta se întâmpla altă dată? Nu tot în ziua respectivă deci. Şi ce făceai? Nu uita, fără detalii inutile. Mai era cineva cu tine. Şi vă plimbaţi cu bicicletele? Te simţeai mai uşor ca de obicei şi nu te mai gândeai la nimic. Erai fericit.
nu mă mai gândesc cum şi de ce.
iar tot ce îmi făcea înainte rău dispăruse,
ca o ploaie încetând brusc,
nu simţeam nimic în plus.
sunetul de tren din depărtare
făcea bum, dar bum nu doare.
nu mai ştiu dacă era drumul
sau lumina orbitoare,
dar ceva era deschis,
un sentiment indecis.
Te-ai dus la această petrecere şi apoi ai plecat pur şi simplu? Ce s-a întâmplat între timp? Văzusei ceva sau...pe cineva. Era întuneric şi căutai un taxi. Căutasei mult până să găseşti ceva. Cred că nu aveai chef să pleci nicăieri. Din nou cafea. Excesul ăsta nu e sănătos... Era mai bine dacă stăteai acasă. Şi acum nu aveai somn. Poate din cauza acelei persoane pe care o văzusei. Cu siguranţă însă voiai să faci ceva, ceva care să conteze, nu orice tâmpenie. Te-ai gândit să alergi, dar ştiai că nu o să vezi pe nimeni altcineva la ora asta şi nu îţi convenea singurătatea. Acum, mai mult ca niciodată, aveai nevoie de cineva. Şi te găseai total singur, cu un fel de insomnie.
cu legile stelare aveam relaţii bune,
nimic n-oprea imaginile să se-adune.
acest veştmânt umed şi rece
se îmbulzea în vene încet, încet
ca timpul să-l dezlege.
dar orele m-apasă şi timpul se transformă,
placidul geam al casei învăluie mentalul
şi făr' de-avertisment se zguduie în valuri.
iar gândul pleacă-n trombă,
din ce în ce mai negru, puţin animalic,
fuge de mine încotro apucă,
eu sunt lipsit de zâmbet, iar el ca o nălucă.
ţigara este lungă, dar fumul e nimic.
Să continuăm această investigaţie minuţioasă. Nu crezi că există vreun element care ne scapă? Ceva adânc îngropat ce rămâne şi în acelaşi timp se plimbă? Eşti stabil acum, cel puţin aşa te simţi în ultimul timp. Vreun motiv pentru asta? Ah, nu mai eşti singur. Asta e întotdeauna binevenit, mereu ai fost cuminte când nu ai fost singur. Persoana de lângă tine este neliniştită de data asta, înţeleg. Şi consideri că ai o datorie acum faţă de sufletele astea pierdute, nu? Să ştii că nimic nu este aşa cum pare, sufletele sunt în general murdare.
sufletele-s în general murdare.
de la ultimul până la primul ce s-apropie de tine,
ei sunt ei când tu eşti bine.
analizezi atributele inimii palpabile încercând să cunoşti,
dar virtuţile minţilor capabile sunt lacăte la cuşti.
au mai fost înaintea ta cei care încercau să dărâme zidurile
cu mâinile goale sau poate pline de idei goale.
ei nu au eşuat mizerabil, doar au făcut mizerie eşuând,
o mizerie ce nu se poate curăţa, rămâne ca o pată eternă,
ceva ce nu te lasă să pui capul pe pernă.
există motive sumbre şi cauze negre pentru culturile lor,
fără istorie, graniţe, guvern, limbă sau popor.
cert este însă că vin în vizită ca un popor nomad,
îţi incendiază ultimele păreri cum că nu ai fi în iad
şi te ascund undeva într-un colţ prăfuit şi plin de pânze,
provenite de la păianjeni ce se hrănesc cu ale fiinţei frunze.
Aceste dihotomii îţi descompun inima în multe bucăţi ce se unesc şi formează curcubee asimptotice. Cum te simţi ştiind că nimic nu te mai poate salva de la drumul ales de bună voie şi silit doar de circumstanţe? Eşti tot cu zâmbetul pe buze, dar întreaga identitate îţi este coruptă de aceste inextricabile simţăminte. Ideologiile lor sunt total diferite faţă de motto-urile tale aforistice şi nu te mai poţi raporta la nivelurile lor infime. Eşti înăuntru? Înăuntrul cui? Cum adică al haosului? Nu mai ştii prin ce metode, dar ai ajuns la final.
eroziunea din jurul meu este dovada pură a inteligenţei omului de tinichea.
aici este moartea alcoolului plâns în lacrimi de sirenă obosită de peşti care nu ştiu să fie hrănitori.
nici acolo, dar nici aici nu mai mor cei ce au uitat să moară atunci când lumea murea pe-afară.
viaţa e nedreaptă faţă de oamenii ce înaintează idei înainte să le dea slabilor sfori,
iar o ghiulea de nisip albastru amestecat cu apă răstignită în norii zorilor din gară
se trezeşte împinsă în tunul cordial al catastrofelor fără securitate financiară.
aici empiriştii s-au trezit cutremuraţi de roboţii plăpânzi, mutanţii feerici şi monştrii fără de mormânt.
nimeni nu îi împiedică, dar nimeni nu doreşte să dobândească de la noi acest legământ.
totul se învârte în jurul aceluiaşi deget de la un membru ce nu e nici mână, nici picior,
iar fulgii picaţi de pe îngerii lipsiţi de ghinion sunt numai buni pentru a astupa ochiul.
nu se mai vede nimic în timp ce pic din castelul blestemelor date de activiştii pentru drepturile păcătosului.
ei îmi tot şoptesc în ureche că a fost alegerea mea să îi dau deşteptului ce nu i-am dat prostului.
eu continui să insist asupra faptului că puterea mea e limitată la a alege să nu îi urăsc
sau să sedimentez pachetele de gânduri şi intenţii răsărite din treosc şi pleosc.
rândurile scrise se scurg singure, ude de transpiraţiile celor ce încearcă să le înţeleagă.
capul nimeni nu și-l apleacă în faţa sabiei ce uită să taie măcar câteva capete în grabă.
