uncomfortably numb

la sfârșitul unei cărți ce ar
trebui să se-ntâmple?
și de ce nu mă pot uita la filme?
aș putea să-mi sparg inima din
plictiseală și să rămân același
aș putea să rămân același și
inima să se spargă plictisită fiind
de mine de celelalte organe
care nici ele nu mai au chef
să țină în ele atâtea sfârșituri
ale aceleiași cărți atâtea filme
cu atâtea roluri principale
jucate toate de același actor
plictisit de moarte și viu
doar în momentele când
bea singur și-și repetă textul
privindu-se-n oglindă
:
"crezi că îmi e ușor să iubesc
pe cineva ca tine?"

catedrala celor de nestins

capodopere de iriși
religii-scrum ale sinelui-rece
venerați-mi istoria pictată
în iriși triști nevăzuți de nimeni
jupuiți de dumnezei-tablouri
și neplânși în uitare
se moare
căci
phoenixul mainstreamului
mai aruncă un strop de apă
peste ființele noastre mărunte
precum polonicul ultimei ciorbe

beți îmbătați-vă urlați în
forjele propriei vieți
ceva din cenușă tot vom face
ceva din oasele noastre
din sicriile prăfuite de dezinteres
din exploziile de depresie
poate
poate
va fi amintit

Cuvântul ca polaritate psiho-generatoare

Momente când...realizezi că momentul este doar revelația bine stabilizatei perioade de viață prin care treci. O perioadă recent de căruntă, definită nu de stări, ci de scăderi. Scăderi în nevoile de stimuli externi, scăderi în intensitatea zbuciumărilor. Un interval nedelimitat, dar aparent scurt, care începe prin a reînvăța să legi cuvinte precum șireturi. Partea interesantă se arată însă în procesul de amintire melancolică a potecilor bătătorite de tălpile arse de cuvinte strâmb legate. Interesant aici este modul cum cuvântul s-a legat de tine și tu de el, declarând război inexprimărilor latente. O declarație strâmbă, pornită de la simboluri strâmbe, acel laitmotiv de care te-ai folosit pentru a te schingiui sistematic în exprimări vii. Lăsând cuvântul să te încalțe, tălpile nu mai dor, pentru că acum pedalezi în gol și creezi energie generatoare de sens.
Trecutul unui lexic viu nu se șterge cu una cu două, dar cert este că ființa are suprafețe restrânse atinse atunci când te târăști pe creier, când te zbați iar pentru același regn de sens, când doare doar reușita, nu și procesul. Nu e greu să te redefinești, doar dacă de la început nu te-ai putut întreba întruna cine ești. Acele inexprimări pe care nu le poți uita, pentru că nu le-ai exprimat încă...Acele dureri pe care te-ai luptat să nu le abandonezi, pe care le-ai blestemat, dar folosit ca un pervers pentru a oferi o imagine de cât de pervers poți fi...Aici se vede ce ar conta mai mult decât sensurile unice, când sapi exact în cine ai fost înainte și după conștiință. Ruptura este răspunsul, originile nu sunt diluate niciodată.
Identificând procesul, ne luptăm mai degrabă cu algoritmi decât cu vreo coordonată. Ruptura pare că izbește atât în tine, cât și în cuvânt, atât în nevoia de exprimare, cât și în mecanismul de învățare. Conceptual, dacă ascultăm cu atenție, nu ni se cere decât să uităm cine nu putem fi. Mai degrabă teoretic decât aplicat, a analiza concret cât de legați suntem de cuvânt, observăm că trebuie să mergem pe lângă sinceritatea senzațiilor și mult peste coerența lingvistică.
La început am fost strâmbi, naivi ai unității. Cuvântul găsindu-și un altul și închizându-se toate ermetic, suntem supuși unei tulburări în timpul consultației. Pentru că în paralel, difuzia ne reprezintă, dar cuvintele par că ne salvează exact de această parvenire. Uzitând în sus-numita consultație totul mai puțin un rafinament disociativ, cuvintele se arată ca prinse de rădăcinile patologice ale rupturii, tulburării. Algoritmul deci rămâne de negăsit, cuvintele ori au fost ale noastre, ori sunt doar ale eului-bolnav. Singura șansă este în compartimentul de inexprimări, în acele fantasme rezervate psihedelicului de obicei. Soluția se ascunde mai degrabă în a ne aminti toate cuvintele generate de cuvinte nespuse.
Deocamdată, prin trăirile unor astfel de momente-perioade, în care în sfârșit începe să doară faptul că te târăști pe creier, o nevoie de reevaluare a narativului este singurul lucru pe care îl pot simți. În această liniște a spiritului ce începe să accepte realități precum standardizarea nefericirii, o altă realitate urlă să fie și ea asimilată ca una din puținele legi ale firii cu care este important să nu te lupți: cuvântul este doar o răzvrătire împotriva sinelui.
Dar care sine? Pentru poet este ușor să se lămurească, în lumea sa imaginară tălpile arse sunt doar o metaforă pentru a își căra inima, creierul, nucleul prin cele mai primejdioase zone ale trăirii intense. Pentru omul care urlă tot timpul însă, pentru cel care mereu a fost dominat de necunoscut, asemenea jocuri identitare par toate la fel, supuse. Atunci când mesajul este deja știut, iar forma, structura, zeama spleenului par toate să conducă înspre zădărnicia oricăror jumătăți, sfârșituri, sau începuturi...Atunci contrastul dintre derapajul cuvintelor ce desenează estetic de liber și dintre tangibilul care ne învață despre o știință a imanențelor nu satisface, mai degrabă invită la analiză atentă.
Algoritmul sinelui este strâns legat de calitatea viscerală a inexprimărilor. Asta știu sigur. Restul poate veni ușor-ușor pe măsură ce rupturile devin mai clare, anume pe măsură ce le absorb din ce în ce mai mult, pe măsură ce las lupta cu sinele doar pe mâna Cuvântului nociv, nu pe mâna exprimărilor strâmb de corecte.

mai misterioasă ca moartea

Întotdeauna este bine atunci când ajung acasă. M-am rezumat la a mă gândi la binele Tău, nu la Tine. Ceva nu mai este la fel. Atât de simplă să fie uitarea, atât de mult trecut să aducă viitorul trecutului? Timpul nu m-a lăsat niciodată în pace, în sensul acelor de cunoscătornic. Iată că timpul a venit să îmi amintesc de ce Tu.
Este consumator de umană fantezia. Te-am desenat din ce în ce mai mult odată cu nezâmbetul realității, cu devenirea copilului întru conștiință. Din toate acele simboluri inerente vieții ale limitelor umane, melancolia unei neîmpliniri metafizice m-a încercat din plin, accelerându-mi neliniștea. Niciodată nu am reușit să fiu fără de singur, fără de stări recurente de lacrimă neantă. Asta fie că mă găseam singur, fie nu, fie activ, fie flămând de hibernări. Numește-mă, dacă vrei, un uimitor uimit, sau un speriat de sine. În același timp știam că sunt larg, expandat, dar și fără de Tot. De aici, posibilitatea iluziei.
A fost de ajuns să mă gândesc la primul ochi în ochii tăi, la prima debarasare de control pe care mi-am indus-o despre tine. Ca și cum aș fi întors arma dinspre capu-mi plictisit de amenințări și aș fi privit direct prin lunetă înspre singurul neostatic. Singura țintă pe care nu o nimerește glonțul, pentru că ea este deja rana.
Întotdeauna este bine atunci când ajung Acasă, dar nu mă mai pot gândi la binele meu. Totul este la fel. Încă al tău, încă te mai desenez cu goluri, încă dornic să mă evadezi, să te arăți într-un final exact așa cum mi-am imaginat, mai misterioasă ca moartea. 

muie alex velea

eu prea beteag de atâta sinceritate
cuvintele-mi fug din minte
ca unui bețiv părăsit
dar mă cunosc unic mie
prea beteag de atâta claritate
prea beat de atâta părăsire
ca un cuvânt fugit de pe buzele
iubitei și ajuns tocmai
în urechile altuia

el prea beteag de atâta minciună
cuvintele-i vin imediat
ca unui vânzător de orice
dar nu se cunoaște unic nimănui
prea beteag de atâta dinamism
prea sobru de atâta viață
ca un cuvânt fugit de pe buzele
mele și ajuns veșnic nicăieri:
Eu

&nimic

am mâncat o înghețată
uitându-mă la gardul rupt al bunicii
nu erau câini deci câinii nu lătrau
țigările-mi dansau în neuroni:
teamă într-un mod violent
regret preaplin
larve de necunoscut
...
mi-aș fi dorit și alte căcaturi
metafizice dar
am mâncat o înghețată
și n-am simțit nimic