naivitate benefică

De ce să mint, să spun că eşti
Exact o zână din poveşti,
Că te-am iubit din prima clipă,
Sau că eşti dulce ispită?
În schimb îţi spun, iubita mea,
Aşa cum o fac adesea,
Sunt lângă tine, te ascult,
Am sincer gând, sincer cuvânt,
Ţie ţi le zic pe toate,
Pentru tine tac în noapte.

Braţele tale sunt opusul uraganului,
Cu tine nu mai sunt al nimănui,
Mă linişteşti, mă faci să simt
Că viaţa are gust şi ritm,
În ochii tăi îmi regăsesc
Pofta de-a fi cât mai firesc,
Dorinţa de a fi util,
Capriciul de-a mai fi copil...
Cu tine sunt şi vreau să fiu
Din ce în ce, un om mai viu!

Iubirea mea poate că nu e
Demnă, zveltă, ca o statuie,
Poate că alţii au mai mult
De oferit, sau de ascuns,
Da'-n simplitatea mea naivă
Nu te-aş schimba nici pe o nimfă,
Vreau să te ţin zilnic aproape,
Zi după zi, noapte de noapte.
Nu vreau doar să ne iubim,
Ci-ncet, încet, să înflorim.

Nu "el şi ea", ci "noi" să fim.

Aforism 2

Omul începe să înceteze să mai iubească atunci când orgoliul trece de la segmentul sentimental la cel raţional. Când nu mai eşti înţeles şi apreciat, toată iubirea se transformă în lacrimi cu caracter acuzator.

hai, mori puţin, te rog

născătoare de dubii,

dubii, iubi, iubi,

m-arunci în vâltoarea

placidă de self-injurii.

nu mai schimba aşa

viaţa şi moartea

din mine,

din bine

faci răul, în fine.

nu vreau să îţi transmit

decât să mori un pic,

să simţi cum te cuprinde,

te strânge şi te-ntinde,

să vezi ce văd şi eu,

un gol, un mare hău,

să-nveţi să apreciezi

omul şi al său crez,

să simţi şi tu apoi

acel sumbru noroi

din care poţi ieşi

prin laptele iubirii,

o baie dureroasă

ce sufletul nu-ţi lasă...

ţi-l muşcă, ţi-l lipeşte

cu licori rupestre,

grave, dure, gri,

de nu ştii cin'să fii.

dar tu nu poţi fi eu

şi eu nu ştiu un tu,

aşteaptă şi respectă,

căci viaţa nu-i perfectă.

Aforism 1

În viaţă, e bine ca până la 20 de ani să te obişnuieşti cu iubirea, nu cu sexul. Altfel, fie că înşeli, preacurveşti sau petreci timpul într-un bar, te vei izbi cu dinţi de plastic de un zid de fier.

lasă că te prind eu

Eşti parodia morţii mele,
eşti sfânt pământ fără lichele,
sunt un hain fără lovele,
haine - dezbracă-mă de ele.

Te-am înjurat când te-am văzut
şi te-am simţit când ai căzut,
parcă voiam să te ajut,
dar mi-ai făcut părul cărunt.

Te-ai dus unde ai vrut tu,
eu nu mă regăsesc acu',
din multe ace tu eşti vârfu',
pe unde cutreieri pământu'?

Lustra mea de pe noptieră
ai aruncat-o într-o ghenă,
mi-ai luat lumina şi la propriu,
m-ai zdrenţuit, mi-ai rupt filmu'.

Acum coc plan de răzbunare,
sunt înarmat doar cu răbdare.
Ştiu, te pricepi să mă-ncurci,
De data asta, vezi cum fugi.

pomul vieţii nu cunoaşte calendar

Stau urcat pe calendar,
privesc afară în zadar,
o cărămidă îmi este suflul
şi sângele îmi e ca lutul.
Mă întregesc din degete,
din inele ca zâmbete,
Din piept şi până la călcâie
sunt modelat ca o statuie.

Şi plânge, adânc plânge lemnul ud
Şi îngheţat, şi curg, şi crud.
Până şi scoarţa rugii mele
A ruginit sub reci perdele.
Un zeu de ar mai fi să scoată
din mine câte o găleată
de păcate, patimi şi dureri
şi ale vieţii scânteieri...

...Dar el nu e şi nu-l găsesc,
din vânt în crivăţ risipesc.
Şi mă avânt în latul tâmplei
Ca să-mi inunde verzi pătrunderi.
Şi mă arunc în nori, văzduh,
să văd, îmi cântă şi mie vreun cuc?
Se poate să mă trezesc din vis
şi să nu mai fiu închis
între demonii raţiunii
şi dorinţele minunii?

Sunt iar stăpân, balanţă iar,
Dau foc la vechiul calendar
şi-ntorc foaia cenuşie,
căci va fi ce va să fie.
Sub stejarul vieţii mele,
Închistat de ani şi piele,
Stă copilul fără mamă,
Stă şi-aşteaptă vreo pomană.