pomul vieţii nu cunoaşte calendar

Stau urcat pe calendar,
privesc afară în zadar,
o cărămidă îmi este suflul
şi sângele îmi e ca lutul.
Mă întregesc din degete,
din inele ca zâmbete,
Din piept şi până la călcâie
sunt modelat ca o statuie.

Şi plânge, adânc plânge lemnul ud
Şi îngheţat, şi curg, şi crud.
Până şi scoarţa rugii mele
A ruginit sub reci perdele.
Un zeu de ar mai fi să scoată
din mine câte o găleată
de păcate, patimi şi dureri
şi ale vieţii scânteieri...

...Dar el nu e şi nu-l găsesc,
din vânt în crivăţ risipesc.
Şi mă avânt în latul tâmplei
Ca să-mi inunde verzi pătrunderi.
Şi mă arunc în nori, văzduh,
să văd, îmi cântă şi mie vreun cuc?
Se poate să mă trezesc din vis
şi să nu mai fiu închis
între demonii raţiunii
şi dorinţele minunii?

Sunt iar stăpân, balanţă iar,
Dau foc la vechiul calendar
şi-ntorc foaia cenuşie,
căci va fi ce va să fie.
Sub stejarul vieţii mele,
Închistat de ani şi piele,
Stă copilul fără mamă,
Stă şi-aşteaptă vreo pomană.