il solitario freddo

Eşti de un cenuşiu spectaculos,
Fără gust, fără miros.
Mi te-nvârţi printre sinapse
Şi-mi răstigneşti două coaste.
Singurătate singulară,
de ce muşti de jugulară?

Taie-mă iar în felii de specialitatea casei,
Păcat însă de îngăuritul acoperiş.
Cad din nou picături de sânge în ulei
Şi totul e devorat de şobolani pe furiş.

Nici nu vezi că totul e murdar,
Eşti prea distinsă cu al tău fular,
Îţi ţine de cald oare pielea mea decupată
Din amintirile omului ce eram odată?
Dezbracă-te în nămolul ce rămâne în urma zăpezii!
Cum, nu vezi că totul e murdar?
Da, dă-ţi jos şi albul fular,
Scaldă-te în oglinda de mizerii.

Ţi-au îngheţat internele provizii de sânge
Pe care l-ai supt atâţia ani din carotidele mele?
Rămâi ca o pată neagră în labirintul odios
Şi vreau acum doar să te strivesc până la os.
Mori, mori, epidemie fastuoasă,
Şterge-te la bot cu faţa de masă.
Fie ca asta să fie ultima mâncare
Din inima mea de nisip şi mare,
Mănâncă-mi zăpada pietroasă,
Otrăvitoare pentru tine, parazitoaso.

Ah, îţi e frig? Nu mai ai sângele meu,
creierul meu, pielea mea
şi oasele mele în blana ta?
Mănâncă-mi şoarecii acum şi mori,
Nu mai e nimic în mine, suntem goi
şi eu şi meniul tău de plămâni şi capilare,
A sărăcit tot în anotimpul fără soare.
Mori singură, aşa cum m-ai lăsat pe mine,
Veninul meu e ultima vorbă de bine
Pe care am s-o las în gâtlej
În timp ce-ţi fac descântece şi vrăji.

Îngheţi şi mori, ce să îţi fac?
Îngheţ şi mor, cât să mai tac?