she makes me laugh

pornesc din nou o rătăcire
întrebându-mă unde mă doare
și de ce am nevoie de iubire
pornesc din nou fără tine
ca un actor într-un teatru gol
și mă doare unde mă întreb
și am nevoie de durerea ta

zâmbet presărat fără condiment
te pot îmbrăca în fostul prezent?

știi? tu? cât de frumoasă ești?
și mai știu eu al cui vis ești?

Should
All
Be
It
?

te rog?

persoana nemo

nu am făcut nimic care
să însemne că aș fi altceva
decât cuvintele de aici străine
mereu de mine când recitesc
nu am scris nimic care să nu
fi fost din mine totuși și nu aș
putea acum în această recentă
traumă medium rare să nu mă
joc iar cu persoana zero: Tu

căci Tu nu știi cât ești de frumoasă
silabă oftată din sinapse: Ah !
și nu știe Nimeni cât sunt de distrus
om al puterilor virtuale: Suflet
și clovnii care plâng după ce au
jucat rolul zilelor fără folos: Străini
deci Ah ce suflet străin îmi sunt
și Vai cât de mare îmi e durerea spartă
de nevăzuții ochi ai Ei: nedurere mică
ce-mi ești

nu am făcut nimic aici
ca de obicei și vreau să nu
mai stau în B R A Ț E scrise
ci să ating cu limba cum mi-am
dorit mereu pervers intens
strașnic de nedureros
să ating un gust de nebunie
să mă simt tu mie
căci Tu nu știi cât ești de frumoasă
femeie plină femeie goală
lacrimă peste ridurile îmbătrânirii
templu al gândirii mele păgâne

neiertat de cuvinte
neuitată'h te simte
renăscută în cuget
totpurtată în suflet

vreau doar să te mângâi
și să fiu mângâiat

nu am făcut nimic aici
dar Tu știi? cât? ești?

aștept să se lase liniștea în durere

toate risipite aș vrea să pot
să am stare să le așez undeva
apropiate să indice că și
altceva
dar de unde am avut zile
mai bune în alte vieți
tomnatice ca vinul cu frunze
în el sorbit rapid cu buze
aranjate cu sens intens
sărutate când trebuie
umezite de coerența
trup-minte-bucurie

toate risipite încă
la mine aruncate
care încotro reduse la simple
bucățele ce nu se mai potrivesc
s-au umflat de la lacrimi
și știu bă știu că
se potriveau le văd mereu
când dorm și visez că încă
eram tânăr și nu știam
însă nimic să calculeze
nimeni să mi le lipească
să mă fac(ă) colaj de
zâmbete creponate
să mă copil în mine
fără umbră de adult

și mi-e frică oameni buni
că nu mai sunt om bun
și mă tem atât cât îmi
permite mândria neuroleptoasă
că nu mai sunt om nebun
toaaaate risipite
irosite din mine înspre eterul
găunos al unei galaxii de
dureri
ele - singurele care parcă
încă-s nerisipite
încă au sens
coerență
viață
șamd