Le Temps mange la vie

Și iată că suntem aici din nou.
Tu o iluzie, eu o iluzie trasă la indigo.

Îți mărturisesc că îmi e dor de momentele când mă chinuia ideea ta. Era ceva fast și simbolic pentru chinul meu intern, o mică speranță cum că toată suferința poate însemna ceva, se poate transpune în ceva ideal. Am dat de realitate însă, oh, ce stâncă dură pentru oasele mele corodate...Câte închipuiri, transfigurări, presupuneri, câtă nesiguranță pe sufletele oamenilor vii, oamenilor cu ochi neîndurători față de trecerea pe lângă ei a timpului. Am încercat să sângerez din toate vestigiile creierului meu pentru a accepta o asemenea lume, pentru a îi fi benefic, și am eșuat mizerabil, am eșuat atunci când mi s-a spus că "nu pot fi iubit".
Cât de amarnic trebuie să fie chinul femeii atunci când vrea să iubească, dar își dă seama că nu are un "ce" în fața ei, că tot ce văd ochii ei e tot ce aud urechile ei și tot ce nu simte inima ei: un cald. Un cald pe care îl dezvolt atât de mult în mine, mi-l închipui atât de fascinant, încât tot recele meu devine un gheizer jucăuș, un vulcan atât de confortabil încât își varsă tot veninul acumulat de secole în carapacea ei, a unei biete femei, ce nu își poate stăvili nici propriul ei băț de chibrit. Asta mi-a fost eroarea fatală, a avea prea mult rece pentru a putea simula fericirea.
Deja nici nu mai e vorba de întuneric sau de singurătate, știm amândoi prea bine ce fel de melodii ascultăm ca să îmblânzim nesperanțele viitorului nostru. Știm amândoi prea bine ce înseamnă să înnoptezi fixat pe ideea că ești doar un decedat ce își așteaptă ultima închidere de ochi. Ceea ce nu știam până acum eu însă, și știai doar tu, era faptul că iubirea nu există. Dacă nu îmi spuneai tu și dacă nu te ascultam eu, poate nici acum nu mi-aș fi dat seama de acest lucru. Anii vor trece și eu tot un lucru îmi voi dori: să știu că neiubirea mea a cunoscut-o pe a ta. Asta îmi este acum ultima dorință.

Aforism 5

Există oameni sceptici față de iubire înainte de existența ei și alții după existența ei. În ambele cazuri, golul intern macină vieți. Doar cei indiferenți rămân naivi în fericirea lor, cu sau fără iubire. Se pune deci problema utilității iubirii.

zei plouați și putreziți

(1)

Cu un mers despuiat și trist, ca din popor,
Până și stelele amare îl disperă pe trecător.
Bețivii strigă din hăul timpului: curaj, zic !
Să dezolăm stridenta boltă cu straniu cântec !
Dar ce cântec, când mustrat, frustrat de furie,
Neputincios ca o făclie atârnată de funie,
Sterpul rătăcitor, cu pasu-i prihănit,
Rob al puhoaielor si de vârstă chinuit,
Intră în măcelăria amintirilor morminte,
Intră și ucide, intră, moare, simte.

(2)

Ești ager ca ochiul răposatului frate,
Te zbați poticnit, obraznic și calic,
Fruntea ți-e greoaie și zenitul ți-e departe,
Pleșuvele cadavre îți ascund chipul zbârcit...
Și negura ți-e strâmbă, iar bălțile-ți sunt calde,
Bei și-ți vine sete, te speli și pielea cade.

(3)

Ce gene-ntunecate când Tatăl plânge-n ploaie !
Și ce crunte pleoape cu destinul se-ntretaie...
Piatra cu absența-i și foc ud cu văpaie,
Nu mai cad norii, ci steaua și se-ndoaie.
Se limpezesc câmpuri verzi, deci de ce
Miros așa urât cei de sub umbrele?

inepții de-a râsu-plânsu'

eu sunt doar un fel de-a spune
că sunt pompos, dar fără sânge-n vine.
zâmbetul mi-e așa de lucitor...
ca un coș gol de gunoi,
ca pantofii lustruiți cu un topor,
ca amorul perfid dintre voi.
iar plânsul, vai plânsul e atât de fals
că nici nu mai e ud, curge doar nisip...
când plâng nu se aude niciun glas,
doar păsărele cântă cip-cirip



și sufletul: "sunt mic, sunt mic, sunt mic"

floare de nu mă lalea

ești laleaua - veșnică ispită
în deșert clădită și sfințită
pe a mea tâmplă niciodată ofilită.
te țin strâns cu degete murdare,
îmi aromezi, îndulcești cumplita sudoare
îmi ești ochiul drept când ochiul stâng moare
și atunci când va veni brusc vremea
să se stingă de pe boltă și a mea stea,
îți voi fi pământ, și ploaie, și nea,
voi fi poate-al tău, vei fi poate-a mea...

a ști cum să fii

văd acum cu ochi limpezi
câte dimineți și câte-amiezi
am pierdut în neputință,
fără viu grai, fără știință

nu mai pot zdrobi instinctul
de a afla infinitul,
de a căra muntele din mine
peste idei, peste mulțime

stau singur, dar am o alinare
în biblioteca de izvoare...
simt timpul cum împroșcă-n piept
un suflu lung, un suflu drept