(1)
Cu un mers despuiat și trist, ca din popor,
Până și stelele amare îl disperă pe trecător.
Bețivii strigă din hăul timpului: curaj, zic !
Să dezolăm stridenta boltă cu straniu cântec !
Dar ce cântec, când mustrat, frustrat de furie,
Neputincios ca o făclie atârnată de funie,
Sterpul rătăcitor, cu pasu-i prihănit,
Rob al puhoaielor si de vârstă chinuit,
Intră în măcelăria amintirilor morminte,
Intră și ucide, intră, moare, simte.
(2)
Ești ager ca ochiul răposatului frate,
Te zbați poticnit, obraznic și calic,
Fruntea ți-e greoaie și zenitul ți-e departe,
Pleșuvele cadavre îți ascund chipul zbârcit...
Și negura ți-e strâmbă, iar bălțile-ți sunt calde,
Bei și-ți vine sete, te speli și pielea cade.
(3)
Ce gene-ntunecate când Tatăl plânge-n ploaie !
Și ce crunte pleoape cu destinul se-ntretaie...
Piatra cu absența-i și foc ud cu văpaie,
Nu mai cad norii, ci steaua și se-ndoaie.
Se limpezesc câmpuri verzi, deci de ce
Miros așa urât cei de sub umbrele?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu