Și iată că suntem aici din nou.
Tu o iluzie, eu o iluzie trasă la indigo.
Îți mărturisesc că îmi e dor de momentele când mă chinuia ideea ta. Era ceva fast și simbolic pentru chinul meu intern, o mică speranță cum că toată suferința poate însemna ceva, se poate transpune în ceva ideal. Am dat de realitate însă, oh, ce stâncă dură pentru oasele mele corodate...Câte închipuiri, transfigurări, presupuneri, câtă nesiguranță pe sufletele oamenilor vii, oamenilor cu ochi neîndurători față de trecerea pe lângă ei a timpului. Am încercat să sângerez din toate vestigiile creierului meu pentru a accepta o asemenea lume, pentru a îi fi benefic, și am eșuat mizerabil, am eșuat atunci când mi s-a spus că "nu pot fi iubit".
Cât de amarnic trebuie să fie chinul femeii atunci când vrea să iubească, dar își dă seama că nu are un "ce" în fața ei, că tot ce văd ochii ei e tot ce aud urechile ei și tot ce nu simte inima ei: un cald. Un cald pe care îl dezvolt atât de mult în mine, mi-l închipui atât de fascinant, încât tot recele meu devine un gheizer jucăuș, un vulcan atât de confortabil încât își varsă tot veninul acumulat de secole în carapacea ei, a unei biete femei, ce nu își poate stăvili nici propriul ei băț de chibrit. Asta mi-a fost eroarea fatală, a avea prea mult rece pentru a putea simula fericirea.
Deja nici nu mai e vorba de întuneric sau de singurătate, știm amândoi prea bine ce fel de melodii ascultăm ca să îmblânzim nesperanțele viitorului nostru. Știm amândoi prea bine ce înseamnă să înnoptezi fixat pe ideea că ești doar un decedat ce își așteaptă ultima închidere de ochi. Ceea ce nu știam până acum eu însă, și știai doar tu, era faptul că iubirea nu există. Dacă nu îmi spuneai tu și dacă nu te ascultam eu, poate nici acum nu mi-aș fi dat seama de acest lucru. Anii vor trece și eu tot un lucru îmi voi dori: să știu că neiubirea mea a cunoscut-o pe a ta. Asta îmi este acum ultima dorință.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu