Mariana O. Bojan:
Scriu pentru prieteni... pentru copii, pentru oamenii cinstiți și destoinici. "Oare nu sînt rodul unei viori vestite"? Motive care dau naștere unei poezii sînt cu nemiluita și n-am născocit niciodată prejudecăți împotriva lor. Dacă fiecare formă a realității ascunde o metamorfoză care ne poate scăpa, bucuria reveriei este egală cu cea a cunoașterii. Aș vrea să trăiesc ca un fluture spiritul corolei unice dar mi-e teamă să nu-i tulbur ființa.
Cred în minuni, în animalul cuminte care suflă egal așteptîndu-mi mîna molcomă, în armoniile care îngăduie meditația și poetizează... De ce scriu, deci? Aș putea răspunde asemeni poetului C., devreme ce împărtășesc aceeași părere: "Pentru că..."
Dan Damaschin:
Dacă aș semăna cu zeii aceia cu multe brațe spre a-și apropia universul, cu atîtea chipuri încît nu trebuie să-și rotească trunchiul asemeni florii soarelui după cer, cu ochi încăpător Totului, avînd atîta orgoliu și putere de a îndura că doar ei și-aud plînsul, nu aș scrie.
Să mi se îngăduie, așadar, să-mi ratez șansa singurătății sferei, să mă bucur de dreptul la replică, să mi se ierte iluzia de a corecta Firea, și credința că e frumos a face Cuvintele să se iubească între ele.
Scriu pentru că actul acesta reprezintă pentru mine modul cel mai autentic de a fi în dialog cu propria mea esență, cu oamenii, cu universul.
Fiindcă prin scris particip la Timp.
Cuvintele îmi sînt martorii în "lupta cu îngerul", lupta cu propriile mele obsesii. Și însuși faptul că le aștern pe hîrtie echivalează cu evaluarea trăirilor, întrebărilor și certitudinilor mele mai mult decît a unor lamento-uri sau anxietăți personale. Copil al secolului meu, scriu pentru oamenii lui, pentru cei care pot să scrie seismografe ale cutremurelor ce răstoarnă munții și legile sau scutură petalele de fluturi și toarnă nectarul în pîlnii de comete. Cu pleoapa lor de inefabil aș dori să-mi rimeze versul.
Ștefan Damian:
Verbul "a căuta" se întîlnește, în sferele în care-și depășește semnificația, cu verbul " a izbăvi". Poezia este căutare, ea însemnînd izbăvire. Căci, a te izbăvi de destin înseamnă a-l depăși, dar depășirea aceasta este o himeră care, ca toate himerele, trăiește doar o clipă. Conștiința noastră e un Sisif, dar stînca pe care o poartă atinge întotdeauna o treaptă.
Cel ce învinge biruie jertfa.
Se învinge pe sine, învinge propria sa conștiință.
Timpul și spațiul reclamă o anumită poezie. O poezie care să le depășească, dar aceste două coordonate, indispensabile, se vor regăsi, tot astfel cum ecoul mării în scoică. Căci autorul, el însuși, aparține unui timp concret istoric și unui spațiu care își imprimă pecetea asupra poeziei. Lipsind aceste caracteristici poezia nu va fi decît un pumn de cenușă care la cea dintîi adiere se va spulbera.
Poezia pe care aș dori să o confund cu sensibilul, cu puritatea, își caută ea însăși propriii săi cititori. Căci este un lucru bine știut faptul că ea poate fi receptată și trăită doar de o anumită categorie de cititori, cei care au spiritul deschis autocunoașterii, cei ce încearcă o regăsire într-o oglindă străină, dar care, printr-un efort, le aparține. Poetul are curajul de a apare în public fără mască, dăruindu-se semenilor. Iar dacă aceștia și-l vor apropia, dacă se vor regăsi în propria sa regăsire înseamnă o depășire a timpului și spațiului.
Poezia nu înseamnă, pentru mine, decît a gîndi în scris pentru a aparține, în ultimă instanță, altuia. Așadar, căutarea înseamnă o dublă izbăvire.
Crenguța Diaconescu:
Poetul trebuie să învețe a se iubi pe sine ca proiecție a unei lumi (lumea), iar ca autor al altei lumi, a renunța la sine. Numai astfel atingerea celor două lumi devine așa cum trebuie să devină, cathartică. Poezia este într-o anume privință o balanță a echilibrului dintre control și irațional, altfel spus o perfectă stăpînire a forțelor lăuntrice care aduc înălțarea. Tocmai aici se află angajarea pe care poetul, Narcis cel din apă, este obligat s-o respecte pentru a se putea suprapune imaginii sale adevărate. Scriu pentru că primesc această angajare și doresc să stăpînesc adevărul unor forțe ale simbolului.
Iubindu-se pe sine și cercetîndu-se pe sine, poetul poate descoperi motivele integrării sale în lume (și formele valorilor care îl determină), precum și motivele izolării sale de lume. Scriu pentru toți cei care pot citi, luptînd în același timp pentru o extindere a acestei categorii, extindere care poate fi provocată în mare măsură de mine însămi, prin năzuința spre simplitate.
Nicolae Drăgan:
Nu voi spune: scriu pentru că nu pot trăi altfel, ci: scriu pentru că numai în acest fel -blînd traversînd lucrurile și faptele Pămîntului- ființa mea caută justificarea mai mult față de ceea ce ea este, decît față de ceea ce caută să fie.
Un vers al lui Nichita Stănescu - "Poetul nu are viață personală" - îmi stăruie în memorie, ca o amenințare a destinului ce, nesilit de nimeni, mi l-am asumat.
Dar ce povară poate fi mai sublimă decît a întreține cu propria ta suflare flacăra gîndului că sîntem mai buni decît sîntem, mai triști decît părem, mai frumoși decît credem, mai folositori decît ne ajută puterile?
Nicolae Mocanu:
Dacă renunți la tentația primă pe care ți-o oferă o asemenea întrebare(de ce ți pentru cine scrii?), de a desfășura o veritabilă profesiune de credință și dacă trebuie totuși să dai un răspuns, nu mai rămîne decît alternativa rostirii unor lucruri știute, mai mult decît firești, eventual învăluite în candoarea unor "confesiuni de atelier".
Am vrut la început să spun, mai în glumă, mai în serios, că scriu, cînd scriu, pentru că acesta este aproape singurul lucru pe care nu mi-l cere nimeni să-l fac. Nimeni din afara mea, mi-am spus mai tîrziu, și am fost nevoit să accept că act nemotivat nu poate exista: exterioară sau nu, există o condiționare. Și ceea ce contează în primul rînd în justificarea(pentru tine însuți mai ales) opțiunii este acea nevoie interioară de a spune ceva. Nu este, cred, exagerat dacă o numești senzația că altfel nu se poate, că asta trebuie să faci. De fapt, a scrie înseamnă a da, mai mult sau mai puțin explicit, răspunsuri sau a pune alte întrebări întregului din jurul tău, vieții în sensul ei cel mai larg. În acest sens actul scrisului este un act de conștiință, de angajare deplină a celui care-l comite, prin esența lui de ființă care gîndește și simte.
Fruct al singurătății (al singurătății iar nu al însingurării), al acelei sărbători de chin, sublime, cea mai puternică negare a stării în care s-a produs. Cînd scrii o faci fără să te întrebi pentru cine scrii. Nu scrii nici măcar pentru tine. Abia apoi vezi că de fapt este superba și cea mai sinceră deschidere înspre oameni. Că fiind om scrii despre om și pentru om.
Și încă ceva, nu numai ca imperativ: scriind te manifești în prezent și pentru prezent. De aici înainte începe destinul singular a ceea ce ai scris, care scapă unei motivări personale. Care depinde numai de viața pe care ai reușit să o pui în acest act al tău, ca-n orice act de totală angajare.
Gavril Moldovan:
...scriu de dragul plantelor păsărilor oamenilor. Poate că un porumbel este tot atît de minunat ca și o floare dar omul este într-adevăr o minune. Socrate, Giordano Bruno, Shakespeare. Cum poți să nu scrii despre toate acestea așa cum te pricepi. Dar nu numai atît. Generația mea trece printr-o mare bucurie. La un trecut milenar se adaugă înfăptuirile de-acum. Noi am crescut odată cu Republica. Cum poți să nu scrii despre toate acestea. Scriu pentru că mă simt solidar cu apa cu munții cu steaua cu toți oamenii planetei care viețuim în acest moment unic care se cheamă viață. Scriu pentru oameni care chiar și după cucerirea Lunii rămîn aceleași "fibre docile ale Universului". Scriu pentru că vreau să le comunic neliniștea mea de înfricat locuitor al cosmosului. Luntrașii neo-zeelandezi improvizau cîntece menite să exprime verbal și melodic mișcările corpului în activitate. Cîntecul era pentru ei mod de existență. Luntraș al cuvintelor modul meu de existență este poezia. Scriu pentru generația mea pentru acești tineri neliniștiți în prag de mileniu. Scriu pentru că mă dor patimile omenirii și mă bucură izbînzile ei. Uneori cuvintele n-ajung dar dragoste există.
Dușan Petrovici:
Aș răspunde printr-o "artă poetică" la această întrebare, dar nici așa n-aș putea lămuri datele unei atît de complicate probleme.
De ce? Pentru că există... poezia. Pentru cine? Pentru toți cei care cred că poezia există. Odată, aveam vreo zece ani pe-atunci, într-o zi de vară, am avut o revelație. Da, nu e prea "greu" cuvîntul: o re-ve-la-ți-e!
În jurul meu toți făceau cîte ceva, trebăluiau harnici prin casele lor, se înțelegeau de minune cu lucrurile, cu ființele, cu oamenii... Numai eu nu făceam nimic, nu știam nimic, în jurul meu se întîmpla un început sau un sfîrșit de lucruri; și eu stăteam neputincios, incapabil să fac ceva, să șlefuiesc măcar o piatră, să prind un fluture, să ucid o pasăre...
Și atunci a venit revelația. Atunci am știut că nu voi face niciodată nimic, că niciodată nu voi putea face ceva care să tulbure statornicia acestei veșnice inocențe. De atunci... inocența face lucrurile bine... dar eu scriu împotriva aceste inocențe, ca și cum aș înota împotriva curentului apei, poate stau tot timpul pe loc, și deși dau din mîini cu disperare, mă opintesc - aș putea să mă întorc, să-mi ușurez situația, să mă las purtat de curent într-o dulce plutire lumească, - n-o fac, rămîn acolo, umil de fericit... Și nimicul acela pe care-l fac n-aș fi crezut niciodată că mă poate ferici într-atîta, n-aș fi crezut atunci cînd a venit revelația, că poezie ar putea să se cheme...
Și iată că n-am răspuns la întrebare, deși, poate, în fiecare zi mă gîndesc la ea; în fiecare zi poate răspund într-un fel la aceste sublim de fatale interogații.
De ce? Pentru cine?
Poate veți citi un răspuns în versurile pe care vi le dăruiesc.
Gheorghe Pugna:
De ce scriu? Întrebați iarba de ce crește, întrebați florile de ce înfloresc, întrebați păsările de ce zboară... Am credința că poezia ne face puțin mai frumoși și mai buni, măcar puțin mai buni... Mie mi-e teamă să-mi las cuvintele singure prin lume. Nu știu cum aș face să pot merge mereu cu ele, să am grijă de ele, să le apăr. Cuvîntul tipărit parcă se îndepărtează de mine, nu-i numai al meu...
Cineva spunea că "Poetul, adevăratul Poet vine la întîlnirea cu poezia, și nebun, și în cîrji, cu toată durerea lumii în el, neatins de mizeria vremelnică, de interese degradante, dăruit fără limite și pururi tînăr".
Scriu cu mîinile zugrumate de emoție, îngenunchez în fața hîrtiei ca-n fața unei taine și mă rog să-mi aibă grijă de cuvinte, pentru că eu nu scuip cuvintele. Eu cred că trebuie să rostim cît mai simplu cuvintele "așa cum ridici mîna să faci o cruce", și să spunem adevărul, să nu ne fie teamă a spune adevărul... De ce să ne mințim? să alungăm iluzia de la ferestre!...
"Vreau prin iubire să le dau răspuns
și să pornesc spre înălțimi
cu lauda creației pe buze".
Werner Sollner:
1. De ce scrii? Aceasta este o întrebare. Ce știu despre ea? Deocamdată nimic, decît că mi se pare foarte dificilă. Scrisul mi-a devenit deja oarecum familiar și în acest răstimp am uitat, sau - în cel mai bun caz - am omis cazualitatea întrebării. Este evident că ar fi o greșeală să-mi formulez răspunsul cu o contra-întrebare de felul: "De ce mănînci?" sau "De ce respiri?". Necesitatea - fie ea și subiectivă - a actului poetic nu poate fi documentată nici chiar printr-o poveste ca aceea care urmează: Un tînăr, foarte tînăr poet, căruia îi acord ca atribut principal nici talent și nici competență, ci maximă sinceritate, își întreabă mentorul: "Cum sau de la cine pot afla, dacă într-adevăr m-am născut pentru poezie?" Răspunsul prietenului cu mult mai în vîrstă: "Își poți imagina viața fără elementul creativ poetic?" Și tînărul poet, cu îndoiala încă pe umeri, neagă totuși. Deci se pare că actul poetic este, pe undeva, necesar.
Ce, însă, vrea poetul atunci cînd își umple hîrtiile cu expresii stranii și turnuri de fraze surprinzătoare? Încă de la început vreau să declar că sînt împotriva unor fraze ca: Poetul vrea să-și educe cititorii, fie și în sens cultural. Pentru că în cel mai bun caz "a educa" înseamnă " a îmbunătăți", "a face ceva mai bun". Și întrebarea dacă poezia poate îmbunătăți ceva, a rămas și după încercările unui mai mare decît eu sînt, fără răspuns. Totuși actul poetic include în însuși domeniul lui de definiție o finalitate. Sfera lui este cea a spiritului. O caracteristică importantă însă a tuturor proceselor spiritului este - dialectica. Și procesul - în particular - care este aproape identic cu dialectica, dacă nu cumva e chiar același lucru, doar exprimat printr-un alt cuvînt, este procesul de cunoaștere. Deci: prin actul poetic - poetul vrea să cunoască. Dar ce? Sau pe cine? Totul, ce se află în afara eului poetic nu poate fi cunoscut prin poezie, care nu posedă valențe filozofice sau chiar teoretice de cunoaștere. Poezia este dialogul poetului cu sine însuși și este cunoașterea lui totdeauna și cunoașterea a altceva: în măsura în care poetul se percepe ca fenomen în timp. În același fel cercul în jurul eului poetic este singurul domeniu unde cuvîntul poetic nu permite nimic altceva cu aceeași finalitate.
Dacă acceptați rîndurile de mai sus drept răspuns la întrebarea nr. 1, voi încerca să răspund la întrebarea nr.
2. Pentru cine scrii? Cu cei 21 de ani ai mei sînt prea vîrstnic ca să pot răspunde: "Pentru toți" și prea tînăr, ca să nu pot.
Aurel Șorobetea:
De ce și pentru cine scrii? Întrebare pe care o ascult cu o măsură de surprindere, deși se aude deseori. Dar dacă alții o rostesc, îmi vine greu să fac la fel, și o port ascunsă sub aparențe, un giuvaer cu otravă, un pumnal, armă albă întoarsă doar asupră-mi. Răspunsul îl înțeleg implicit, tocmai cele scrise, adică nedesprins de ele, nu alături proptea și justificare. Fie o explicare a unei scrieri, de ce anume aceasta și nu alta; apare o operă autonomă și interesantă, dar de ce trebuie justificat scrisul, de ce să-i pretinzi îndreptățiri?
Deci scriu pentru că vreau. Văd scrisul ca o afirmare, în rînd cu celelalte, o împlinire a voinței umane, cel puțin în intenție o creație. Nu mă împinge nimeni, mă îndeamnă eventual. Dacă vreau îmi spun: oprește-te o vreme, așteaptă, adună-te, că pe astea nu le-ai scris bine. De ce vreau așa, n-au decît să lămurească discipolii lui Freud, știu ce ar spune și accept. De voi scrie bine, sau chiar numai de voi scrie, pentru cei ce pretind să mă răscumpăr, sînt răscumpărat. Dar nu cred că e nevoie.
Abia învățasem literele și-am început a scrie. De ce am făcut-o atunci, de ce răstălmăcesc acum? Îl adoram pe Alecsandri; pînă ocoleam un o apăsat și neîndemînatic îmi trebuia cale lungă, scriam pe foi de desen să am unde; la urmă le ascundeam. Copiam după el: "Dragoș mîndru ca un soare / A plecat la vînătoare". Adorația s-a adîncit. Ce-mi spun unii, aspri, cum e Alecsandri? Văd singur, dar eu știu de ce îl iubesc. Cum ar fi, e dintre părinții noștri. Îmi arăt iubirea scriind. Alții altfel, sau tot așa dacă vor. Marele Poet îi iubea pe înaintașii modești scriind, cu atît mai mult noi să iubim pe înălțații învățători de simțire, scriind cum știm. Altceva nu ne-ar cere.
Și pentru cine? Chiar dacă scrisul meu nu ajunge la toți eu pun o singură adresă: tuturor. Nu doar prietenilor ci și neprietenilor, mai mult lor, să-i apropiu. Limba vine de la întregimea oamenilor care o vorbesc, cum ai face să trimiți scrisul numai la unii? Scriindu-l strîmb.
Radu Ulmeanu:
Ajunsă de multă vreme într-un stadiu în care nu mai funcționează ca "bun public", actualmente lirica își caută cu generozitate punțile de legătură cu cei cărora le este adresată. Întrebarea la care trebuie să răspund este precedată, în cadru intim, de o alta, fundamentală: ce este poezia, sau: ce este poetul, întrebare pe care mulți o înlocuiesc cu: ce trebuie să fie... etc. De fiecare dată răspunsurile sînt altele și aproape întotdeauna justificate. Iar această justificare are un dublu sens, dat pe de o parte de comanda socială și pe de altă parte de forumul interior al poetului, avînd adesea ceva inefabil, ceva ce se pretează unor teoretizări mai înalte, și ele ambigue.
La întrebarea de ce scriu aș răspunde cu de ce trăiesc, fără să mă tem că răspunzînd astfel aș fi gratuit sau lipsit de precizie. Dar să nu mai spunem că poetul este o pasăre cîntătoare, că poezi e cîntec, după clasicul "Cîntă zeiță mînia..." sau după Orpheos, cel cu lyra avînd șapte corzi. Vocație a intelectului, poezia e un joc înalt "din ceas dedus" și, spunîndu-le acestea, ieșim din facil, trădăm contingentul pentru a ni-l asuma și pentru a putea răspunde în ultimă instanță, cu deplină responsabilitate, celei de a doua întrebări vizînd destinația actului creator. Dacă poezia este incandescență, sublimare a ceea ce sîntem noi înșine, a ceea ce este lumea cu care ne înconjurăm, destinatarul acestei poezii este acela care va consimți să refacă același drum în sens invers, regăsindu-și personalitatea în impersonal, reactivînd în cristalul de diamant tonele de cărbuni mistuite.
Vasile A. Vlad:
Nu mi-am propus în mod premeditat să fiu scriitor și nici nu cred că cineva și-ar fi putut propune vreodată un asemenea lucru. Sau dacă acel cineva există să mă ierte. Eu nu l-am întîlnit și nici nu cred să-i fi citit opera.
La mine totul a început cu o descoperire. Nu cu o invenție. Invenția presupune un inventator și scriitorul nu se poate inventa pe sine. Cu o descoperire, deci, de ordin interior a început totul în nu știu care anotimp încărcat de culoare și sensuri. Am simțit atunci deodată că munților nu le mai pot spune pe nume și am înțeles că oamenii vin și se duc cu treburile lor grave orientîndu-se după stele și păsări. Zadarnic aș fi căutat o altă cale. Le-am spus simplu munților munți și am ieșit cu foșnetul lor statornic în întîmpinarea oamenilor și ei au tăcut în semn de bună primire.
Nu, nu mi-am propus să-i strig decît cu aceleași nume coborîte din cărți vechi, din legendă și cîntec și să-i înțeleg bine, să știu de ce calcă așa și nu altfel, de ce se bucură, de ce le e teamă, la ce se gîndesc în tulburătoarea lor trecere.
Cu sfiala neștiutorului îi voi întreba și răspunsul lor îl voi sădi în cuvînt ca pe un adevăr al nostru, căci nu mi-am propus să inventez ci să descopăr sensurile lucrurilor, iar dacă descoperirea mea va fi utilă, iată o întrebare, înseamnă că adevărul a rodit și împreună putem merge înainte mai uniți, mai puternici spre bănuite limanuri.
Dar pînă atunci această neliniște de anotimp incert și speranța că prin fiecare cuvînt așternut pe hîrtie răspunsul la întrebarea "De ce și pentru cine?" devine tot mai complet, tot mai aproape de adevăr.
"De ce?" - pentru că altfel nu se poate, pentru că acesta este drumul meu descoperit în anotimpul acela unic. "Pentru cine?" - pentru acest pămînt împodobit cu oameni harnici, cu anotimpuri și păsări, pentru liniștea coborînd din munți către șesuri fertile și pentru urcușul vertical al ciocîrliei de la noi.
