cinste ţie, poezie

poezia este leac pentru mine,

pentru tot ce mă arde şi strânge,

ea e mângâierea de mâine,

iar ieri mi-a fost parte din sânge.

acum...poezia mi-e frate,

şi soră, şi-alte rude-nsetate.

îmi dictează cuvinte albastre,

simţuri verzi, voci suave de astre.

o ascult, ascut inima ca pe creion şi scriu:

poezia nu-i moartă cât eu încă sunt viu.

regăseşte-mi fuga

Ce e acest aer care mă înconjoară?
Şi dintre păcate care mă va dansa diseară?
Sunt lupul cu năzbâtii, sunt stih al nemuririi?
Sau sunt, ca vântul toamna, pierzant închipuirii?

Miros vinul de pe buzele îngerilor, sunt întrebare?
Oare...Mă va căuta beţia, îi voi ieşi în cale?
Cât mă va mai arde culoarea ce nu mi-o văd
Nici oameni, nici artişti, nici valuri prăpăd?

Pe tine te întreb, zeu rece şi platonic,
Oferi cruntă visare şi îmi zâmbeşti ironic...
Pe tine eu te caut, de tine voi să mă leg,
Pentru tine gândesc, gândesc cum să alerg...