iarăși ceva despre iubire

am început să mă plimb
casele sunt mai noi
oamenii din ele mai
posibili iar eu adun frunze
de pe jos până tocesc unghiile
eu schimb ce s-a luat cu ce încă
nu..și frunzele se tot adună

am început să mă schimb
orele zboară fără sărutări
brațele dor de lipsa ta
totul se consumă și cineva
nu știu cine sau de unde
rotește tot acest glob pe
o unghie tocită
ca și cum toate frunzele
ar fi prinse într-o tornadă
a salcâmilor dezbrăcați
și a iubirii mele împodobite
cu mult prea multe
rădăcini uscate
mult prea mulți
muguri însetați
...
și totul se tot adună

fromthepast

sen'thear

sfrijit în mijlocul unei călduri

ce toarnă limite-n busolă

mult mă pierd dar nu mă uit

cum alții văd doar să se vadă

mereu în spate așa  se simte

chiar și când curg mai mult visez

sub mine stau cele-ncă treze

dar când mă mișc trag plumb sub piele

din verde negru din soare ceață

cât cald îmi este în fulgul duh

cine-a căzut din nou și cine

mă va hrăni cu Timp de lut?

pipernicit în centrul haos

atât de imposibil rupt

eu când mă duc spre mine iarăși

nu mă privesc nu mă mai uit

oprește-mă juma' de zeamă

când zbor mă doare fiindcă pot

strivit de slăbiciunea lumii

scot începuturi de cărunt

o primăvară două trei și chiar

mănunchiul de greșeli ce nu

dau greș te-aleg s-alegi...

sunt doar idei, sunt doar idei

spatele

vindecă-mă
văd ațele lumii desenate sub noi
precum lanțuri ce ne țin sub noi
ia-mi această boală și împarte-o
cu istoria topită a camuflajului identitar
cu cei care au ars de prea mult soare sub soare
mai bine nu o da nimănui viu sau virtual e doar
durerea unui oftat de om devenind neom

vindecă-mă
simt cum se mișcă toate pe lângă lumini
stinse de atâția harnici demoni
simt demonii laxității tale în coastele
alor mei ce muncesc de zor deci
vindecă-mă de atâta fuziune de idei
necomercial de putrede sub tâmpla mea
ia-mi cu mâna ta mâna mea piciorul meu
tot organicul și tot sistemicul și cară-le
sub greutatea că nu poți să mi le cari
și pe ale mele vindecă-mă de vârstă
vindecă-mă de sete cancerigenă de foame
de toate nevoile mocirlei în care dansez
strâmb

vindecă-mă de morții altora
vindecă-mă de toate nerăsuflările grele
administrează-mi antidotul nostru de toate zilele
speranța de sub cerul cenușiu
libertatea violentă din sufletele blestemate la aer
pictează-mi o altă față pe care privind-o să nu îmi
mai simt spatele expus
la toate aceste
boli
nevindecate
de tine
sau de oricine oricum
orice ar fi

din neant
vindecă-mă

she makes me laugh

pornesc din nou o rătăcire
întrebându-mă unde mă doare
și de ce am nevoie de iubire
pornesc din nou fără tine
ca un actor într-un teatru gol
și mă doare unde mă întreb
și am nevoie de durerea ta

zâmbet presărat fără condiment
te pot îmbrăca în fostul prezent?

știi? tu? cât de frumoasă ești?
și mai știu eu al cui vis ești?

Should
All
Be
It
?

te rog?

persoana nemo

nu am făcut nimic care
să însemne că aș fi altceva
decât cuvintele de aici străine
mereu de mine când recitesc
nu am scris nimic care să nu
fi fost din mine totuși și nu aș
putea acum în această recentă
traumă medium rare să nu mă
joc iar cu persoana zero: Tu

căci Tu nu știi cât ești de frumoasă
silabă oftată din sinapse: Ah !
și nu știe Nimeni cât sunt de distrus
om al puterilor virtuale: Suflet
și clovnii care plâng după ce au
jucat rolul zilelor fără folos: Străini
deci Ah ce suflet străin îmi sunt
și Vai cât de mare îmi e durerea spartă
de nevăzuții ochi ai Ei: nedurere mică
ce-mi ești

nu am făcut nimic aici
ca de obicei și vreau să nu
mai stau în B R A Ț E scrise
ci să ating cu limba cum mi-am
dorit mereu pervers intens
strașnic de nedureros
să ating un gust de nebunie
să mă simt tu mie
căci Tu nu știi cât ești de frumoasă
femeie plină femeie goală
lacrimă peste ridurile îmbătrânirii
templu al gândirii mele păgâne

neiertat de cuvinte
neuitată'h te simte
renăscută în cuget
totpurtată în suflet

vreau doar să te mângâi
și să fiu mângâiat

nu am făcut nimic aici
dar Tu știi? cât? ești?

aștept să se lase liniștea în durere

toate risipite aș vrea să pot
să am stare să le așez undeva
apropiate să indice că și
altceva
dar de unde am avut zile
mai bune în alte vieți
tomnatice ca vinul cu frunze
în el sorbit rapid cu buze
aranjate cu sens intens
sărutate când trebuie
umezite de coerența
trup-minte-bucurie

toate risipite încă
la mine aruncate
care încotro reduse la simple
bucățele ce nu se mai potrivesc
s-au umflat de la lacrimi
și știu bă știu că
se potriveau le văd mereu
când dorm și visez că încă
eram tânăr și nu știam
însă nimic să calculeze
nimeni să mi le lipească
să mă fac(ă) colaj de
zâmbete creponate
să mă copil în mine
fără umbră de adult

și mi-e frică oameni buni
că nu mai sunt om bun
și mă tem atât cât îmi
permite mândria neuroleptoasă
că nu mai sunt om nebun
toaaaate risipite
irosite din mine înspre eterul
găunos al unei galaxii de
dureri
ele - singurele care parcă
încă-s nerisipite
încă au sens
coerență
viață
șamd

wrong about 4ever

unde te găsesc când nu te-am
căutat îndeajuns? și alte
întrebări în neant..
am plecat azi din mine și mi
s-a părut că te văd printre gratiile
libertății..am mers încet încet
pe lângă felinarele stinse de dor
dar tu tot repede mi-ai dispărut
Stai ! îmi venea să strig dar suflu-mi
era doar cenușa parfumului tău
,chipuri risipite prin intersecții-oarbe
și niciunul ca al tău..Stai !

unde te găsesc când căutarea nu e
a mea? și alte răspunsuri ce nu mai
vin..mi-am părăsit azi numbnessul și am
privit atingerile-ți în oglindă - nu aveam
degete să simt chipu-mi ispitit de
călduri oarbe - atâtea poduri peste
lipsuri și preaplinuri - tu, înecată
în vâltoarea gândului meu..mi s-a părut
că te văd pentru prima oară și iar strigăt
mut - poate ăsta e numele tău...
unde te găsesc?

cel mai de temut tumult

astăzi e ultima zi în care scriu liber
ultima în care sunt prea gras de la sportul
suferințelor
ultimul răcnet sub care mă chinui și încerc
cu glezna scrântită de povara sensurilor
să merg fără să mă împiedic de mine

de mâine iar o să vreau să iubesc și ochii
or să vrea să îți iubească cerul senin
mă voi începe din nou cu bazele răsturnate
și săgețile înaintate în pântecul tău imaginând
copilul înainte de martir și petalele înainte de
tulpini voi fi iar gri doar când sunt fără de culoare
voi vrea să ung ci nu să-mpung ceea ce doare
mă voi găsi din nou mai vindecat ca altă dat'
și liric iar naiv și nesătul voi fi
gândind la misterioșii ochi trandafirii

ai cui ar fi?
îi voi găsi?
dar stai, nu mă amăgi
că azi nu-i mâine și
încă nu-i bine
deci iară cred că îmi vei spune:
"decât să mă iubești pe mine
mai bine te iubești pe tine"

vai tu, piesă lipsă din mine desprinsă...
de câte ori m-agăți pe-aceeași pistă...
iar intru-n căutare de-aceea care
știe că doar sufletul nu moare
care la fel ca mine știe și nu contează
ea ce înăuntru-și plutește și vibrează
ea care mi-a spus "tu nu exiști"
"mintea ta vindecă salcâmii"
"e greu cu tine, ești prea greu"
"ești altceva, nu știu ce ești"


deci spune-mi tu încă o dată
orice dilemă-ntortocheată
și îmi voi spune în mod barbar
"nici tu nu ai avut habar
să închizi ochii planetar
să simți instinctul spiritual
de-a fi un tot nearbitrar
de-a contopi un corp un sânge
un pisc de plâns prin neajungeri
de a zbiera-n sărutul nostru
că avem rost și fără rosturi
am fi putut fi un refren
o uitare sau un îndemn
o răzvrătire-mpotriva lumii
a condiționărilor minciunii
...nici tu pare-se nu știi la fel
de intens ca mine că nimic nu-i azi
nimic nu-i mâine și poate
trece poate vine dar nu se întinde
pe pâine se întinde pe tine pe mine
dar în fine nici tu nu știi la fel ca mine
că viața nu contează în sine
și tot ce poți să faci mai mult
e să fii cel mai de temut tumult
să fii acel sâmbure de adevăr
să cauți a deveni nu doar
a fi și a trăi...căci asta-nseamnă a iubi
dar ce-ți zic ție, ai fugit
și iată mâine a venit...
scuză-mă,
amuză-mă și
muză-mă
următoare încercare
într-o neîntâmplătoare
metafizică-ce-nu-doare:
caut iubire, caut ceea
ce
nu
moare."

ca să de piatră

ca să mă faci pe mine să trăiesc
trebuie ori să mă iubești din prima
ori să mă zdrobești treptat până mi se
articulează prezentul, până deschid ochii-mi
striviți de sângele fostelor iubiri
ca să mă faci pe mine să te iubesc
vei avea de așteptat până la primul coșmar
în care te voi pierde până la prima îmbrățișare
ce îmi va permite lacrimilor să îți simtă brațele
adică atunci când deschid ochii și ireversibil
nu te mai cunosc decât pe tine
asta e ușor
eu dorm și deseori
vreau să mor și treaz
alături de psihoza că tu draga mea
nu mă vei ucide decât în cald
nu mă vei avea decât din pierderi
nu te voi simți decât că sunt
al tău mort, cu păr cărunt

toată lumea gata? liniște!

mă simt în esență bine
de vanilie nimeni
te simt în prezență vie
veselă o mie
care viaț-alături
vrei să mi-o însori
cântec de caval
veselă bolnav
încântată foarte
de al meu aparte
fină entropie
fi-a mea să fie
cea de car' vorbesc
'nnebunesc ceresc
vesel îi dau foale
și îți ies în cale
veșnic așternut
sub care te ...-ajut
ah să nu mai mult
că mor în curând
făr'de al tău gând
veșnic dor plăpând

mi-e bucurie doamne c-am ajuns

stau și fumez o țigară
ca un tânăr țigară încă
în aer ca fumul neștiind
că voi ajunge în țigară
ca scrumul stau și ascult
blues crezând poate mai
puțin ca alții dar tot cred că
sunt dus
pe cărările minții ce nu știe
unde să se oprească și când să
pună . și când ,

stau și fumez o țigară și stau
că de m-aș fi mișcat prea mult
aș fi fost eu bluesul pe care îl
ascult m-aș asculta pe mine și
poate
doar poate
aș respira aer curat și expira
unul bătrân dar nu ponosit
un tânăr-nețigară ne-regret
un tânăr încă ține-mă doamne
un tânăr veșnic verde poate puțin
înspre maro
un tânăr amintire dar mai ales trăire

ceva îmi spune
că o să ajung să cânt blues
sunt dus
ca țigara de acum 5 minute
ca tânărul de la 50 de ani
ca un mijloc de 10
când nu o să fie prea târziu
când o să vă încep recitalul cu

it's never too late
for the blues
it's never too early
for my muse

bonobo

mă înghit în seringi de plin
văd straniu cum razele de dor
dor
cei doi sunt mai fericiți azi
leșinați de bariere de dans
se umple visul criză galop
ai mei îmi spuneau că nu sunt
oare
cât de multe fire de haos
am pieptănat ieri pe jos
aspirat azi
când totul cade
verbalizând
cârjele iubirii

deci de asta
scânteie

fericirea-i o ghicitoare

știi ce înseamnă un cuvânt?
care nu e doar simbol?
care te-a făcut să simți acel
ceva al cuvântului rostit
sau auzit sau aruncat în
grota sinelui? știi ștreangul
expresiei și suspinul oricărui
început? atunci când simți
că toate potrivirile ce-au fost
toate cuvintele simțite din plin
tot ce iubirea te-a-nvățat și
toată ura ce s-a uitat...
atunci...secunda aia când...
când știi că timpul nu e-al tău
și lumea-i doar în capul tău
...știi? ce înseamnă?
un cuvânt?

și când cuvântul spus nespus
mai mult sau mai puțin bălțat
acel ceva ce mi te-a luat și
dinspre cuget te-a-ncheiat
acel Luceafăr acel Iisus
o neștiință de descântec
o mult ființă din unul pântec
atunci...
când numai spinii nu-s ai tăi
și sensul n-are vânătăi
atunci...
știi? ce înseamnă?
un cuvânt?
sau numai cauți
ceva blând?

știi? sau nu?
spune-mi acum
ce poate fi acea expresie
care-n ecou te lasă rece
ce poate fi acel cuvânt
care-i acțiune, dar și gând?
care rămâne, dar doar trece
...ce poate fi?
și cine oare
va fi vrând să o omoare?
cum de va fi?
și cum bolund
o voi iubi până-n mormânt?

știi oare știi..tu..oare
de ce rămâi o întrebare?

come fly with me

mă uit la strugurii ce vor fi
și văd licoarea ce va fi pe
buzele noastre simt brațul
ce ne va uni în brațele noastre
și apoi orbi și muți și corbi
și munți și toate devenim
și stăm plecăm aflăm
urlăm
și zâmbet vom porni
spre ce va fi
spre ce ar fi
când iar vom deveni
copilul om
omul copil
un straniu Tot
un trandafir
un Ah! mi-e greu
un Nu mai pot !
un Da! Sunt viu și eu și tu
și înc-o limită și încă
oricât ar fi lumea de lungă
să fii a mea de liberă...
și încă...
pân' nicio limită n-ar mai putea
din urmă
să ne ajungă
...
și încă

trip-hop

organul-bere îmi plânge în cuget
organul-țigară zboară
toate organele vor sânge
dar sângele meu zbiară

lipsărăcie

atât de moale moartea sensului
străpuns de pioneza destinului
atât de amară cafeaua străinilor
de liniște străinilor de Tot
am rămas singur sub frumusețe
m-am prelins fum peste pielea
zâmbetelor voastre straniu de vii
am rămas iar singur sub frumosul
neplângătorilor la cer stau fetus
peste siguranța agitației voastre
Ah neputreziților nepoluaților
nedramatici ai Firii firului înnodat
nedisperați ai circului Cosmic
fie ca voi să îmi luați locul în timp
și plângeți liniștea de Dincolo
în organele de dincoace și
muriți și voi în fiece clipă cu
deșert în minte și cenușă în
centru căci eu am obosit căutând
un sens mai moale ca ochiul Fericirii
un sens mai dur ca țipătul Zeilor
...acea Unică Iubire...
Ne
Murire

LiesLiarSinnerD3aD

nu voi privi nici cald nici rece
spre tine ci te voi culege
dintr-un război ce nu-nțeleg
dar știu, în Templu-ți
vreau să merg...

însângeratu-ți anotimp
prin urlet straniu să îl simt
cu sabia vântului flămând
să mă pătez de al tău gând
să mă jertfesc cu rând curând

și din oceane ce-ai vărsat
de sevă cosmică de Drac
și sânge pur-nevătămat
să mă găsești - mișcat, mirat
...
sunt Muritorul însetat
s-ating Zeița din Înalt
să-ncerc o aripă să-ți smulg
dar plâng și râd că nu te-ajung

and when the time will reap my soul
after my yearning for Your Truth,
maybe You'll come to keep me cold,
or maybe burn me back to youth

liricandescent

am vrut să pierd și
să documentez pierderea
să se știe exact ce secundă
mi-a fost fatal de dragă
să se mire toți de fluturele
pe ale cărui aripi am înflorit
și deși pic - mă tot deschid

dar nu se va uita
orice petală ar cădea
noi vom afla
cum să ne câștigăm
pierderea
&
căderea
&
durerea
de a fi mai veșnici
ca liniștea

un El și Ea

atât de personal

nu știu ce a dispărut
emoția ca închisoare a
valențelor sau
liniștea dinăuntrul
mușuroaielor
sunt același
același și cu ochii închiși
același cu ei înnegriți de
lumina lumii același când
zic: aici e doar o tablă
de șah fără piese

același.
joc același joc.
mănânc aceeași energie.
visez la fel de rar și intens.
nu știu ce a dispărut
dar e clar că eu i-am luat
locul

uncomfortably numb

la sfârșitul unei cărți ce ar
trebui să se-ntâmple?
și de ce nu mă pot uita la filme?
aș putea să-mi sparg inima din
plictiseală și să rămân același
aș putea să rămân același și
inima să se spargă plictisită fiind
de mine de celelalte organe
care nici ele nu mai au chef
să țină în ele atâtea sfârșituri
ale aceleiași cărți atâtea filme
cu atâtea roluri principale
jucate toate de același actor
plictisit de moarte și viu
doar în momentele când
bea singur și-și repetă textul
privindu-se-n oglindă
:
"crezi că îmi e ușor să iubesc
pe cineva ca tine?"

catedrala celor de nestins

capodopere de iriși
religii-scrum ale sinelui-rece
venerați-mi istoria pictată
în iriși triști nevăzuți de nimeni
jupuiți de dumnezei-tablouri
și neplânși în uitare
se moare
căci
phoenixul mainstreamului
mai aruncă un strop de apă
peste ființele noastre mărunte
precum polonicul ultimei ciorbe

beți îmbătați-vă urlați în
forjele propriei vieți
ceva din cenușă tot vom face
ceva din oasele noastre
din sicriile prăfuite de dezinteres
din exploziile de depresie
poate
poate
va fi amintit

Cuvântul ca polaritate psiho-generatoare

Momente când...realizezi că momentul este doar revelația bine stabilizatei perioade de viață prin care treci. O perioadă recent de căruntă, definită nu de stări, ci de scăderi. Scăderi în nevoile de stimuli externi, scăderi în intensitatea zbuciumărilor. Un interval nedelimitat, dar aparent scurt, care începe prin a reînvăța să legi cuvinte precum șireturi. Partea interesantă se arată însă în procesul de amintire melancolică a potecilor bătătorite de tălpile arse de cuvinte strâmb legate. Interesant aici este modul cum cuvântul s-a legat de tine și tu de el, declarând război inexprimărilor latente. O declarație strâmbă, pornită de la simboluri strâmbe, acel laitmotiv de care te-ai folosit pentru a te schingiui sistematic în exprimări vii. Lăsând cuvântul să te încalțe, tălpile nu mai dor, pentru că acum pedalezi în gol și creezi energie generatoare de sens.
Trecutul unui lexic viu nu se șterge cu una cu două, dar cert este că ființa are suprafețe restrânse atinse atunci când te târăști pe creier, când te zbați iar pentru același regn de sens, când doare doar reușita, nu și procesul. Nu e greu să te redefinești, doar dacă de la început nu te-ai putut întreba întruna cine ești. Acele inexprimări pe care nu le poți uita, pentru că nu le-ai exprimat încă...Acele dureri pe care te-ai luptat să nu le abandonezi, pe care le-ai blestemat, dar folosit ca un pervers pentru a oferi o imagine de cât de pervers poți fi...Aici se vede ce ar conta mai mult decât sensurile unice, când sapi exact în cine ai fost înainte și după conștiință. Ruptura este răspunsul, originile nu sunt diluate niciodată.
Identificând procesul, ne luptăm mai degrabă cu algoritmi decât cu vreo coordonată. Ruptura pare că izbește atât în tine, cât și în cuvânt, atât în nevoia de exprimare, cât și în mecanismul de învățare. Conceptual, dacă ascultăm cu atenție, nu ni se cere decât să uităm cine nu putem fi. Mai degrabă teoretic decât aplicat, a analiza concret cât de legați suntem de cuvânt, observăm că trebuie să mergem pe lângă sinceritatea senzațiilor și mult peste coerența lingvistică.
La început am fost strâmbi, naivi ai unității. Cuvântul găsindu-și un altul și închizându-se toate ermetic, suntem supuși unei tulburări în timpul consultației. Pentru că în paralel, difuzia ne reprezintă, dar cuvintele par că ne salvează exact de această parvenire. Uzitând în sus-numita consultație totul mai puțin un rafinament disociativ, cuvintele se arată ca prinse de rădăcinile patologice ale rupturii, tulburării. Algoritmul deci rămâne de negăsit, cuvintele ori au fost ale noastre, ori sunt doar ale eului-bolnav. Singura șansă este în compartimentul de inexprimări, în acele fantasme rezervate psihedelicului de obicei. Soluția se ascunde mai degrabă în a ne aminti toate cuvintele generate de cuvinte nespuse.
Deocamdată, prin trăirile unor astfel de momente-perioade, în care în sfârșit începe să doară faptul că te târăști pe creier, o nevoie de reevaluare a narativului este singurul lucru pe care îl pot simți. În această liniște a spiritului ce începe să accepte realități precum standardizarea nefericirii, o altă realitate urlă să fie și ea asimilată ca una din puținele legi ale firii cu care este important să nu te lupți: cuvântul este doar o răzvrătire împotriva sinelui.
Dar care sine? Pentru poet este ușor să se lămurească, în lumea sa imaginară tălpile arse sunt doar o metaforă pentru a își căra inima, creierul, nucleul prin cele mai primejdioase zone ale trăirii intense. Pentru omul care urlă tot timpul însă, pentru cel care mereu a fost dominat de necunoscut, asemenea jocuri identitare par toate la fel, supuse. Atunci când mesajul este deja știut, iar forma, structura, zeama spleenului par toate să conducă înspre zădărnicia oricăror jumătăți, sfârșituri, sau începuturi...Atunci contrastul dintre derapajul cuvintelor ce desenează estetic de liber și dintre tangibilul care ne învață despre o știință a imanențelor nu satisface, mai degrabă invită la analiză atentă.
Algoritmul sinelui este strâns legat de calitatea viscerală a inexprimărilor. Asta știu sigur. Restul poate veni ușor-ușor pe măsură ce rupturile devin mai clare, anume pe măsură ce le absorb din ce în ce mai mult, pe măsură ce las lupta cu sinele doar pe mâna Cuvântului nociv, nu pe mâna exprimărilor strâmb de corecte.

mai misterioasă ca moartea

Întotdeauna este bine atunci când ajung acasă. M-am rezumat la a mă gândi la binele Tău, nu la Tine. Ceva nu mai este la fel. Atât de simplă să fie uitarea, atât de mult trecut să aducă viitorul trecutului? Timpul nu m-a lăsat niciodată în pace, în sensul acelor de cunoscătornic. Iată că timpul a venit să îmi amintesc de ce Tu.
Este consumator de umană fantezia. Te-am desenat din ce în ce mai mult odată cu nezâmbetul realității, cu devenirea copilului întru conștiință. Din toate acele simboluri inerente vieții ale limitelor umane, melancolia unei neîmpliniri metafizice m-a încercat din plin, accelerându-mi neliniștea. Niciodată nu am reușit să fiu fără de singur, fără de stări recurente de lacrimă neantă. Asta fie că mă găseam singur, fie nu, fie activ, fie flămând de hibernări. Numește-mă, dacă vrei, un uimitor uimit, sau un speriat de sine. În același timp știam că sunt larg, expandat, dar și fără de Tot. De aici, posibilitatea iluziei.
A fost de ajuns să mă gândesc la primul ochi în ochii tăi, la prima debarasare de control pe care mi-am indus-o despre tine. Ca și cum aș fi întors arma dinspre capu-mi plictisit de amenințări și aș fi privit direct prin lunetă înspre singurul neostatic. Singura țintă pe care nu o nimerește glonțul, pentru că ea este deja rana.
Întotdeauna este bine atunci când ajung Acasă, dar nu mă mai pot gândi la binele meu. Totul este la fel. Încă al tău, încă te mai desenez cu goluri, încă dornic să mă evadezi, să te arăți într-un final exact așa cum mi-am imaginat, mai misterioasă ca moartea. 

muie alex velea

eu prea beteag de atâta sinceritate
cuvintele-mi fug din minte
ca unui bețiv părăsit
dar mă cunosc unic mie
prea beteag de atâta claritate
prea beat de atâta părăsire
ca un cuvânt fugit de pe buzele
iubitei și ajuns tocmai
în urechile altuia

el prea beteag de atâta minciună
cuvintele-i vin imediat
ca unui vânzător de orice
dar nu se cunoaște unic nimănui
prea beteag de atâta dinamism
prea sobru de atâta viață
ca un cuvânt fugit de pe buzele
mele și ajuns veșnic nicăieri:
Eu

&nimic

am mâncat o înghețată
uitându-mă la gardul rupt al bunicii
nu erau câini deci câinii nu lătrau
țigările-mi dansau în neuroni:
teamă într-un mod violent
regret preaplin
larve de necunoscut
...
mi-aș fi dorit și alte căcaturi
metafizice dar
am mâncat o înghețată
și n-am simțit nimic

1 martie ție

nu știu originea
-cum analizează unii-
valentines dragobete
cruce cu roșu Sunt eu
doar eu în iarna-mi
atemporală și efortul
de a îmi ieși din numbness

nu știu cuvinte
-am citit, am uitat, nu mă
pricep- nu știu ce știam
nu sunt ce nu puteam fi
hei știi nici rece nu sunt
nici neatins nici trist nici gri
când cânt

nu știu și nu contează
căci simt și evadează
un zâmbet treaz de sincer
și galopând cutreier
să știu și să contez
să nu mai evadez
să-ți zic mâine și azi
că am găsit ia vezi
poze sau nu mă crezi
unu doi trei
foarte ghiocei
și primăvară caldă
de când mi-ai zis odată
caută ghiocei
și m-am gândit de-ndată
dar nu sunt ochii tăi
cei mai foarte
ghiocei?

o să-i găsesc - promit

but still

altul eram în gutui
vara sau
poate toamna dar fără
mucegai
altul eram winnetou
shogun drumeș
maitreyi alții altele
i-am
descărcat pe toți
pe care i-am cărat
i-am
scărpinat în moalele
caldului până
la purulență virgină
am
reglat echinocțiurile
de patimi
but still
altul eram în felicitări
de 8 martie
cu totul altul la primul
cioran înghițit pe nerăsuflate
și
i-am cărat pe toți
pe care i-am descărcat în
aici-uri
m-am rănit în pântecele
altor răzvani
m-am scăldat în castele de
nisip până la înec
but still
am avut timp să mor
am avut spațiu să dorm
altul eram când am retezat
gutuiul
cireșul
când am ars
cărțile
casa
altul cu totul altul nu voi mai fi
eu
care am extenuat teoriile
melancoliei
eu
secundarul
altora

twin flames

voi reacționa violent la
iubire...
când vom scăpa de
iluzia realității?
...
vei reacționa violent la
iubire...
cât de tare doare să
nu știi continuarea?
...
aleg zi de zi să mă desenez
apoi mă șterg de vecinătățile
ascuțit de reci
...
eu
aștept inversul lumii recente
o grotească adunare de brațe
o crimă ce nu se mai termină
100 de păcate în o singură clipă
...
eu
aș putea spune că deja
sunt mult prea violent
pentru
iubire
.