you make me feel

Mi-am bătut în pioneze un fel de zâmbet pentru momentele când mă gândesc la tine, dar au început să ruginească şi micile răni s-au infectat. Acum nu mai ştiu tot ce ştiam înainte, nu mai sunt aşa de sigur că vreau să îmi mai amintesc de tot ce nu a fost între noi.

E o mare de nimic ce s-a aşternut peste ansamblul păturii mele de conştiinţă. E ca un fulg ce pluteşte în aer, departe de nările mele, dar tot mă gâdilă şi mă face să tresar involuntar la cele mai mici adieri. Cum ţi-ai permis tu, fiinţă inoportună, să mi te desfăşori în toată splendoarea ta, iar apoi să îţi închizi ochii şi braţele? Mă simt ruşinat de o râncezime libidinoasă când mă gândesc la braţele tale, la ce folos imaginaţia asta pseudo-morbidă pe care o posed? Îmi face rău şi nu mă pot opri din descompunere, se scurge din mine un nou asteroid de vise şi iluzii de fiecare dată când încerc să te văd înrădăcinată lângă mine.

Eşti prea întunecată şi ne-am distruge reciproc este minciuna mea preferată. Te doresc mai mult decât acceptă plămânii mei inconştient şi inconştienţi oxigenul înăuntrul lor şi tot simt că aş muri după o clipă alături de tine, iar nu şi pentru o clipă alături de tine. Căci nu te cunosc, sirenă himerică, eşti tot ce e incurabil pe lumea asta, un jubileu autohton al vieţii mele perfide...Te-ai înseninat şi înfiripat din aşchii şi scântei de diamant galben, un diamant sculptat exact sub forma veşnicei mele lipse din partea stângă a pieptului. Din diamant ai ieşit, dar tu eşti mai rău decât un vulcan statornic, căci nu există pentru tine un eu exist,  ci doar un eu nimic.

Nu mă mai doare de mult, ba chiar a început să îmi placă faptul că îmi vine să plâng. Obişnuiam să urăsc impotenţa asta de lichid ocular, acum o iubesc cum iubesc războinicii vinul pe patul de moarte. Provine dintr-o lungă listă scrisă în creion de nenorociri interioare acest parfum de moarte şi extaz pe care îl simt când îmi amintesc de ce simţeam atunci când simţeam cel mai mult. M-ai prins şi m-am prins într-un moment nepotrivit, iar acum sunt plin de un plumb nisipos pe care trebuie să îl car după mine prefăcându-mi inerţia tubulară într-un fel de viaţă funcţională social.

Ar trebui să te urăsc sau, ca în cărţi, să urăsc că nu pot să te urăsc, dar sunt privilegiat cu a nu cunoaşte nimic despre tine, astfel încât nu aş şti ce aş pierde şi de aceea nu îmi permit să dau drumul la degetele sau ghearele adânc înfipte în mine. Oare tu ai unghii? Ai coate, pleoape sau piele ca să îţi acopere demonicul farmec? Eşti doar ce am inventat eu în mintea mea ca să îmi distrug sănătatea psihică? Uneori aş vrea să existe popoare invadatoare în minţile altora, căci mi-aş arunca imediat zidurile de oţel şi i-aş lăsa să îmi violeze satele şi palatele conştiinţei mele pătate cu sângele hemoragiei pe care mi-ai produs-o.

Şi cel mai rău e că şi tu ai suflet şi nu pot să îmi iert faptul că miroase ca acasă.

fierbe strident

Din încet curge-ncetul, lung ca dâra de melc,
Se strecoară subit un nou element.
Când te cheamă din ceruri şi te-ndeamnă să plângi
Îţi dai seama îndată că nu eşti bun să arunci.
Fiindcă-l vrei din nou şi te macină greu,
Te-adânceşte-năuntru şi te caută-n lucruri,
Te mânjeşte pe faţă cu măşti şi cu trucuri...
Îţi ordonă să faci şi te uită să-l uiţi,
E ceva ce au toţi, dar nu-l caută mulţi.

Stau pe-o aripă frântă de dinozaur ce n-a sărit niciodată.
Şi mă mint judicios: tu vei fi pe o culme înaltă.
Mă îndemn să mă zbat şi încep să cutreier,
Dar ce bun când ei tac şi mie-mi vine să zbier?
Vreau să vreau şi să pot să nu mai ne-pot atâtea,
Printre fumuri de monştri mi se flutură fruntea.
Din câte mi-au fost luate nici nu le-am prea avut,
Ocupat să ascult am uitat să mai cânt.
Şi muzica-i vie în mine şi-n toţi,
ascultă, maestre,
Vioară, un tunet şi zumzet de morţi
...terestre.

Căci nu poţi să zbori, e un mit, e o buclă,
Încercat-am, pierdut-am şi plâns cam în ciudă.
Nici acum nu ştiu, dar nu e târziu,
spune-mi, oare, sunt gol? sau doar pustiu...
Populează-mi credinţa cu zâmbete oarbe
Şi spune-mi că sunt din ce-n ce mai aproape.
Plimbă-mă des în păduri negre, coapte
Şi-nvaţă-mă din toate măcar una din arte.
Scuipă-mi în sân un venin cât de pur
Să-mi dea un an tâmp de chin şi amour,
Iubeşte-mă viu, cât încă mă mişc,
În curând sunt plecat, sau şi mai rău, trist...

Şi stau şi mă-ntreb şi mă-ntreb de ce oare
N-am pe cine-altcineva să-ntreb în continuare.
Păi de ce mă doare, de ce mă schimbă
Adieri de emoţii şi dulce-amar de nimfă.
În vremuri ce sunt şi în spaţii ce eşti,
Cheia deschide când lângă clanţă cerşeşti.
N-ai înţeles? Ei bine, nici eu,
Dac-aş fi înţeles aş fi fost doar ecou,
M-ar fi luat, mestecat şi în cele din urmă
N-ar mai fi legea firii, ci doar o secundă.

O trăsură cu boi îmi trezeşte nesomnul
Ca o vizită sumbră în spital la vreo rudă.
Uite, am flori, nu îţi plac? Au trăit!
Ca tine, ca mine, ca acest mic chibrit!
Pune-le-n apă...
Şi-apoi le îngroapă,
C-aşa-i lumea, te-noată, te spală, te-neacă.
Birjaru-a plecat, nu m-a luat...clopoţeii
S-aud când închid ochii şi mă cheamă la ei:
Ne vrei? Ne vrei? E timpu' să-nchei,
stinge lumina şi te roagă la zei.

iunietern

Nu mai ai frigul cu care te-nveleşti,
fără de concentrare , acum tu doar pluteşti.
Şi vrei să fie bine, deşi nu crezi în mâine,
îţi dai seama că zbieri incoerent, în rime.

Şi ei nu s-au schimbat, acelaşi aparat
de muls timpu-n erori, în vise şi-aşteptări.
În tine a murit
din nou un anotimp
Pe care nu-l voiai, dar parcă-l...cunoşteai.

Şi e vis de petale, e dat din pedale,
e totul cum trebuie, poftă de trăire.
Tuturor le-ai spune, dar nu este lume
s-asculte-o albină, să simtă
cum se-nvârte pasărea în tindă,
urâţi înăuntru, ei nu se uită-n oglindă.

Melodii ce au sens te îmbată intens
şi te-ntorci la trecut, amintiri de "cât de mult am vrut".
Ce nu a fost atunci se întâmplă când fugi,
când nu te avânţi, dar te-nvârţi printre mulţi,
printre munţi,
prin castele de nisip, deşi nu eşti lângă mare,
prin flori înmiresmate, deşi fumul te trage-n spate.

Ferice-te, copile, căci încă eşti copil,
faptul că simţi nu te face infantil.
Eşti tot ce ai de oferit, căci nu le-ai văzut pe toate,
creezi în interior, deci nu eşti departe.
Le poţi avea, căci le ai deja,
zilele tale sunt nenumărate cât îţi permite vremea.

Veacul ăsta promit că o să tac şi o să înghit
şi o să mulţumesc şi încet o să cresc,
fără întrebări stupide, fără sens:
"De ce mai e soare
dacă şi el vrea să mă omoare?"
O mai bună întrebare iese din întuneric:
"De ce mi-e frică şi de ce să continui să mă-mpiedic?"