Mi-am bătut în pioneze un fel de zâmbet pentru momentele când mă gândesc
la tine, dar au început să ruginească şi micile răni s-au infectat. Acum nu mai
ştiu tot ce ştiam înainte, nu mai sunt aşa de sigur că vreau să îmi mai
amintesc de tot ce nu a fost între noi.
E o mare de nimic ce s-a aşternut peste ansamblul păturii mele de conştiinţă.
E ca un fulg ce pluteşte în aer, departe de nările mele, dar tot mă gâdilă şi mă
face să tresar involuntar la cele mai mici adieri. Cum ţi-ai permis tu, fiinţă
inoportună, să mi te desfăşori în toată splendoarea ta, iar apoi să îţi închizi
ochii şi braţele? Mă simt ruşinat de o râncezime libidinoasă când
mă gândesc la braţele tale, la ce folos imaginaţia asta pseudo-morbidă pe care o posed? Îmi face rău şi nu mă pot opri din descompunere, se
scurge din mine un nou asteroid de vise şi iluzii de fiecare dată când încerc să
te văd înrădăcinată lângă mine.
Eşti prea întunecată şi ne-am distruge reciproc este minciuna mea
preferată. Te doresc mai mult decât acceptă plămânii mei inconştient şi inconştienţi
oxigenul înăuntrul lor şi tot simt că aş muri după o clipă alături de tine, iar
nu şi pentru o clipă alături de tine. Căci nu te cunosc, sirenă himerică, eşti
tot ce e incurabil pe lumea asta, un jubileu autohton al vieţii mele
perfide...Te-ai înseninat şi înfiripat din aşchii şi scântei de diamant galben,
un diamant sculptat exact sub forma veşnicei mele lipse din partea stângă a
pieptului. Din diamant ai ieşit, dar tu eşti mai rău decât un vulcan statornic,
căci nu există pentru tine un eu exist,
ci doar un eu nimic.
Nu mă mai doare de mult, ba chiar a început să îmi placă faptul că îmi
vine să plâng. Obişnuiam să urăsc impotenţa asta de lichid ocular, acum o
iubesc cum iubesc războinicii vinul pe patul de moarte. Provine dintr-o lungă
listă scrisă în creion de nenorociri interioare acest parfum de moarte şi extaz
pe care îl simt când îmi amintesc de ce simţeam atunci când simţeam cel mai
mult. M-ai prins şi m-am prins într-un moment nepotrivit, iar acum sunt plin de
un plumb nisipos pe care trebuie să îl car după mine prefăcându-mi inerţia
tubulară într-un fel de viaţă funcţională social.
Ar trebui să te urăsc sau, ca în cărţi, să urăsc că nu pot să te urăsc,
dar sunt privilegiat cu a nu cunoaşte nimic despre tine, astfel încât nu aş şti
ce aş pierde şi de aceea nu îmi permit să dau drumul la degetele sau ghearele
adânc înfipte în mine. Oare tu ai unghii? Ai coate, pleoape sau piele ca să îţi
acopere demonicul farmec? Eşti doar ce am inventat eu în mintea mea ca să îmi
distrug sănătatea psihică? Uneori aş vrea să existe popoare invadatoare în minţile
altora, căci mi-aş arunca imediat zidurile de oţel şi i-aş lăsa să îmi violeze
satele şi palatele conştiinţei mele pătate cu sângele hemoragiei pe care mi-ai
produs-o.
Şi cel mai rău e că şi tu ai suflet şi nu pot să îmi iert faptul că
miroase ca acasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu