iunietern

Nu mai ai frigul cu care te-nveleşti,
fără de concentrare , acum tu doar pluteşti.
Şi vrei să fie bine, deşi nu crezi în mâine,
îţi dai seama că zbieri incoerent, în rime.

Şi ei nu s-au schimbat, acelaşi aparat
de muls timpu-n erori, în vise şi-aşteptări.
În tine a murit
din nou un anotimp
Pe care nu-l voiai, dar parcă-l...cunoşteai.

Şi e vis de petale, e dat din pedale,
e totul cum trebuie, poftă de trăire.
Tuturor le-ai spune, dar nu este lume
s-asculte-o albină, să simtă
cum se-nvârte pasărea în tindă,
urâţi înăuntru, ei nu se uită-n oglindă.

Melodii ce au sens te îmbată intens
şi te-ntorci la trecut, amintiri de "cât de mult am vrut".
Ce nu a fost atunci se întâmplă când fugi,
când nu te avânţi, dar te-nvârţi printre mulţi,
printre munţi,
prin castele de nisip, deşi nu eşti lângă mare,
prin flori înmiresmate, deşi fumul te trage-n spate.

Ferice-te, copile, căci încă eşti copil,
faptul că simţi nu te face infantil.
Eşti tot ce ai de oferit, căci nu le-ai văzut pe toate,
creezi în interior, deci nu eşti departe.
Le poţi avea, căci le ai deja,
zilele tale sunt nenumărate cât îţi permite vremea.

Veacul ăsta promit că o să tac şi o să înghit
şi o să mulţumesc şi încet o să cresc,
fără întrebări stupide, fără sens:
"De ce mai e soare
dacă şi el vrea să mă omoare?"
O mai bună întrebare iese din întuneric:
"De ce mi-e frică şi de ce să continui să mă-mpiedic?"