marți, 11 august 2020

26

s-au schimbat schimbarile

de cand nu am mai fost pe aici

pare-se ca lumea-i bolnava

si pare-se ca imi pasa de ea

...am inteles de ce uit anotimpuri

in fiecare anotimp si

am uitat cat de mult simteam ca

nimic nu e al meu

.sunt.viu.

cat de tarziu sa realizezi ce doare

...cat de greu sa te misti prin sine

si ce mult e sa stai unde-i bine 

.esti.vie.

cand te visez langa mine nu pot sa mai uit

&imi soptesti sa nu ma mai parasesc

&prin fiecare clipa imi tremura frica

&ma zbati ma desparti - cald si nu cad

...

o galagie de pace ma-nmoaie

sunt stins, reaprins, sau e ploaie?

organe de foc bat si-asculta

turbare si iubire muta

..

un tu peste mine se-ntampla

mai mult decat trupuri - e lupta

cine si unde se-arunca?

.

te-am visat - ce bucurie crunta

miercuri, 20 mai 2020

2010+

nu am mai dormit de zeci de ore
inauntru pe undeva pe langa tampla stanga
puseu - nod narativ - biotop de poeti mai buni ca mine
...parca isi ating senzatiile cum ating eu cafeaua cu limba
ca sa stiu ca e "numai buna" (cana poate fi fierbinte, lichidul nu)

imi e sete si sunt inconjurat de gunoaie
fara apa fara hrana fara tigari chiar
fara ca viata sa fie mai frumoasa dupa
v-am citit si m-am simtit ca atunci cand
m-am pierdut prin bucuresti si pierdut am ramas
neintreband pe nimeni de nimic

lumea voastra e clar mai bogata
orice ar insemna asta
sensul cuvintelor nu e doar verde
funia de care va spanzurati se leaga singura
si contratimpul estetic nu lipseste pe nimeni de nimic
...felia de sex = straniu, recognoscibil, fatidic

nebunia asta - sa nu se mai termine
raman atarnat de voi si de poezii
ca o fabrica ce produce acelasi produs
unul singur ce nu se stie cand e gata
~in afara mea - intuneric vintage
si multe semnale de alarma~

va multumesc pentru insomnie
va inteleg titlul - dar nu si dilema
&sunt din ce in ce mai sigur
ca nu se poate fara voi
nu se poate fara sa tremur de frica
no more pit stops for me

daca vreo "concluzie" ar putea vorbi
prin voi - din voi - inspre mine
s-ar incorseta drept un experiment un exemplar
o unealta a disperarii umane si nu numai
...vad si in acelasi timp ma ocoleste tangential
aceasta "concluzie" linistita si libera:
nu mai cauta sa fii om te-ai pipait deja pe verso
oricum nu (mai) exista oameni
.suntem - si parca undeva am plans si eu -
muritori prin excelenta

marți, 19 mai 2020

A nu se intelege decat ca imi place tigarile si Cioran-ismele


Zambesc catre tigara mea. Aprinsa si pe sfarsite, parca imi zambeste inapoi. Ea, singura care ma intelege cand spun ca viata va fi mereu un circ, indiferent daca pupi, pufai sau pastrezi distanta fata de covijii cei nocivi. Iarasi Ea, ca am stins-o si am mai aprins una. Cea care mangaie cicatricea asta de suflet. Caci atat mi-a mai ramas pentru lumea aceasta, semnale vizuale, audio sau efemer fumegande...ca omul e un esec biped; picturi autoportret ale durerii ce am devenit.
Si le port, destul de metafizic din fire, in lumea mea schizoida. Adapostesc bine aceste trofee ale urii dar mai ales ale nemultumirii de Sine. Si cu fiecare dezastru dezamorsat de o pisata de tigara, realizez din ce in ce mai bine ca am avut dintotdeauna dreptate: Daca nimic nu are sens, daramite fiinta umana, atunci de ce sa nu te distantezi de ea?
A nu se intelege, asa cum tacit pare sa se inteleaga vinul asta cu inca o canceroasa pe ultima zecime de milimetri, ca tot ce merge si a mers va merge intruna. Vin schimbari mari si trebuie sa alegem cat de oameni ne permitem sa ramanem. Odata cu noi cocotati in Netflixul nostru, mintile nu raman neanxioase fata de fatalul declin al Matrixului nostru.
Da, asta e treaba cu singuratatea, iti ofera timp in compania tot mai neplacuta a ta. Si mintea ruleaza si ea din ce in ce mai avizata sa iti traga semnale mari de alarma fata de vidul in care te invelesti. Si ghici ce, nu e descoperirea anului, nici a secolului. Noi, cel putin depresivii, traim, respiram si afumam coridoarele astea de cand am avut onoarea sa ne intalnim constiinta. Un lucru de incercat in aceste timpuri subrede, dati fata in fata cu exact esenta subrezeniei umane. Go as low as you can go ! Simtiti-va liberi sa nu mai fiti liberi !
Si abia apoi, dupa ce ati fost strivit ca un muc de tigara, indrazniti sa mai dati foc la restul scrumului ramas in voi. Indrazniti sa priviti moartea si viata in ochi, ca sunt totuna, si declarati-va in autoizolare fata de propria speranta.
Eu, dupa a treia tigara, zambesc catre scrumiera mea. Ce portret reusit al viciului numit viata: Nimic nu mai zambeste inapoi. Cu toate luminile stinse si linistea ca asternut, ma asez din nou cu spatele la viata, nu din nepolitete, ci din nepasare. Aici, la mine in salbaticie, tot ce se mai poate spune e ca a mai trecut o zi.

marți, 31 martie 2020

Ești?

Unde ești tu? Acum când totul se duce de râpă, parcă nu sunt pregătit să îmi amintesc de tine. Nu înțelege greșit, ai fost și vei fi principala teroare a timpului meu. Totuși, unde ești? Falsitatea cu care mi-am imaginat că vei fi așa, cum am fost eu, cum etern nu ai fost tu..Începe să mă strângă de gât.
Nu am făcut nimic în afară de a păstra vie tăria cu care neg orice idee clară, letal de rațională, că tu nu ai exista. Mintea mea nu ți-a atribuit nicio caracteristică din cele ce te-ar depăși, dar în schimb, ce am început să constat este că te-am subestimat. Ești greu de găsit, la fel de greu de găsit ca amintirea din cursele de autobuz, când eu te priveam, și tu citeai. Ce întorsătură de situație, acum tu privești, citești, acaparezi toate simțirile cu care încă îmi mai încălzesc senzația de viu..Iar eu nici nu știu că exiști.
Din păcate, am fost nebun cu mult dinainte de tine și trebuie să mă lupt cu asta. Oare o să ajungem să trăim timpuri în care a scrijeli numele tău cu unghia pe zid va fi considerat poetic? Sau o să fim la fel de distanți, eu de ideea ta, tu de orice al meu, noi toți, de orice..Și resturile noastre să se scurgă în neoprirea timpului, din nou și din nou, ca acel cutremur cu care m-ai îndepărtat chemându-mă, pentru ultima oară...
Pentru că pierd ideea de Tu, vezi tu..Când o nebunie stabilă dar nematură întâlnește ceva ca tine, îi devii rezervor, iar nebunia se hrănește din el, zi cu zi, lună cu lună, an cu an. M-am pierdut în Tine, în tot ce aveai și nu mi-ai dat, în tot ce știam, dar nu am aflat. Senzația că erai interminabilă era aproape una de iubire, de tânjeală, și îmi pare rău de asta. Nebunia de abia se acomoda cu o nebunie mai mare ca ea. Ideea Ta este și a pornit dintotdeauna din ceva negru, dintr-o durere de nedescris pe care am văzut-o în ochii tăi. Când te-am văzut din nou și mi-am dat seama că este posibil ca acea durere să nu treacă peste ani, ci doar să evolueze, să se rafineze..Ei bine, atunci mi-am dat seama cât de chinuit sunt și am fost. Dar nu știam cât voi mai fi.
Căci mi s-a luat să fii tot ceea ce parcă am dorit vreodată..nici eu nu sunt sigur, nu sunt obișnuit să vreau. M-am săturat de nebuniile mici pe care mi le-ai trezit fără să mi-o returnezi pe cea dintâi, pe cea a negrului virgin. Necunoscutul m-a atras atât de puțin precum cunoașterea, sau mai bine zis sunt prea slab ca să îmi fiu doar al meu, de asta am rămas pe dinafară. Tu și nebunia din mine v-ați întruchipat într-o pasiune atât de zadarnică, încât nici nu știu de ce mai aprind țigara asta. Scrum e tot ce a rămas din mine. Am și eu ochi, sau am avut când i-am văzut pe ai tăi. De atunci, totul a stagnat și doar carcasa a mers mai departe. Port cu mine, vreau sau nu, o dilemă a purității lucrurilor. Încă o dată, am și eu ochi, și îți spun, tare aș vrea să îți spună ei..Nu au mai văzut de ani ce par secole o puritate ca a ta. Nu te-am mai văzut de mult și, crede-mă, și cei ca mine au nevoie de motiv să plângă.
De ce aș plânge, nu știu, dar vreau să aflu cum.

Al tău încă perdant,
anonimul încă unei apocalipse,
cel fără nume,
cel care nu știe dacă ești bine...

luni, 9 martie 2020

fata din tren

încerc să mă strâng și nu pot
încerc să mă amintesc
încerc să simt de unde vine șubrezeala
încerc să ascult cum se înfiletează
șurubul rațiunii peste rugina inimii
și mă constat pentru a nu știu câta oară
mai mult mort decât muritor
mai mult trecător decât trecut
mai mult morgă decât artă
și mult prea multă neiubire

încerc să mă pierd și nu știu cum
încerc să gândesc amintiri scrumate
încerc să întreb timpul dacă se numește timp
încerc să calculez dacă a rămas ceva de calculat
și reușesc atât de mult să fiu prost de lucid
veșted de morbid
comatos de viu

încerc pentru a nu știu câta oară
să îmi imaginez pe cineva sigur de singur
pe cel ce a murit pentru ceilalți din el
acela care a stârpit toată frumusețea
din lume crezând că e a lui
acela
același
care s-ar uita în oglindă dacă ar mai fi ceva
de privit
acela
același
care deranjat de o fată în tren
și-ar da jos căștile
ar lăsa jos cărțile
s-ar trezi din nimicul ce îl înconjoară
și ar zâmbi din nou

eh haide, haide, haide
să testăm iar validitatea iubirii