il solitario freddo

Eşti de un cenuşiu spectaculos,
Fără gust, fără miros.
Mi te-nvârţi printre sinapse
Şi-mi răstigneşti două coaste.
Singurătate singulară,
de ce muşti de jugulară?

Taie-mă iar în felii de specialitatea casei,
Păcat însă de îngăuritul acoperiş.
Cad din nou picături de sânge în ulei
Şi totul e devorat de şobolani pe furiş.

Nici nu vezi că totul e murdar,
Eşti prea distinsă cu al tău fular,
Îţi ţine de cald oare pielea mea decupată
Din amintirile omului ce eram odată?
Dezbracă-te în nămolul ce rămâne în urma zăpezii!
Cum, nu vezi că totul e murdar?
Da, dă-ţi jos şi albul fular,
Scaldă-te în oglinda de mizerii.

Ţi-au îngheţat internele provizii de sânge
Pe care l-ai supt atâţia ani din carotidele mele?
Rămâi ca o pată neagră în labirintul odios
Şi vreau acum doar să te strivesc până la os.
Mori, mori, epidemie fastuoasă,
Şterge-te la bot cu faţa de masă.
Fie ca asta să fie ultima mâncare
Din inima mea de nisip şi mare,
Mănâncă-mi zăpada pietroasă,
Otrăvitoare pentru tine, parazitoaso.

Ah, îţi e frig? Nu mai ai sângele meu,
creierul meu, pielea mea
şi oasele mele în blana ta?
Mănâncă-mi şoarecii acum şi mori,
Nu mai e nimic în mine, suntem goi
şi eu şi meniul tău de plămâni şi capilare,
A sărăcit tot în anotimpul fără soare.
Mori singură, aşa cum m-ai lăsat pe mine,
Veninul meu e ultima vorbă de bine
Pe care am s-o las în gâtlej
În timp ce-ţi fac descântece şi vrăji.

Îngheţi şi mori, ce să îţi fac?
Îngheţ şi mor, cât să mai tac?

parler avec emphase

Vreau să îţi transmit, succint,
viaţa arde - un chibrit.
Ea se duce, noi ne ducem,
poate pe alţii îi ungem
să le treacă ameţeala,
starea, gândurile, boala.
Rămânem singuri şi goi,
ochii la copii vioi,
sau la alţii cu nevoi,
fără jucării sau zâmbet,
fără scop şi fără cuget.

Vreau să beau, să uit de toate,
zic în fiecare noapte
şi nici asta nu pot face,
dracul veghează din spate
şi aşteaptă vreo substanţă
să îmi taie o chitanţă,
suflet vechi amanetat,
vândut prin vodcă şi coniac.
Ah, ce gânduri, ce blesteme,
pierd şi pierderea de vreme
şi mă cobor în trecut
să îmi iau ce n-am avut.

Călimară de lacrimi,
scrii şi-ţi vine să suspini,
scrii şi ştii că scrii degeaba,
lumea umblă, lumea - treaba,
ocupaţi cu bani, cu patimi,
mai nou acum cu datini,
ne minţim şi mă dezgustă
vechiul pat şi vechea lustră,
vreau în loc de 24
să am locul meu cel sacru,
fără clipe, fără pereţi,
fără vecini nătăfleţi,
fără griji şi fără spaimă,
fără şefii ce te-nhamă,
făr-atât capitalism,
să simt şi eu că exist.

umbra unei muze

eşti sidefie, umbră călduţă de pudoare

şi vizitii toţi îţi pun caii în cale,

iar de te vor plimba prin ceaţa orbilor,

ia aminte şi la acel singur trecător.

să nu-l iubeşti, chiar dacă aşa te-ai împlini,

salută-l doar, arată-i batista cu iubiri.

şi de ar vrea să urce cu tine în caleaşcă,

închide-te în tine, închide-a ta fereastră.



coboară la ultima potecă din pădure,

acolo ţi-o fi locul, vreun pom menit să-ndure

veşnica ta lumină difuză şi retrasă,

adusă din a nopţii rochie de crăiasă.

iar de chiar şi-acolo auzi şoapte tiptile

ale singuraticului însetat de idile,

să nu fugi de teamă că ai putea să pierzi,

întinde-te-n izvor, pe lângă ramuri verzi.


suntem fragili, iubito, şi eu, şi solitarul,

sau poate suntem acelaşi, un unul sau un altul.

oricum ar fi, nu ne uita şi nu fugi de noi,

măcar cu coada ochiului să te vedem, apoi,

ştiind că nu poţi fi, că nu ne poţi salva,

vom duce-n continuare apa, creanga, viaţa.

în orice vom trăi, în orice vom crea,

vei fi a noastră muză, dar niciodat-a mea.

patru pereţi reci

ca o amintire de gheaţă
în amintirea sufletului,
ca un subţire fir de aţă
tăiat de cuţitul nimănui.

şi gheaţa nu e lucitoare,
iar sufletul nu e tangibil,
vreau visul verde să coboare
în insomnia-mi de copil.

halucinez trecutul preschimbat
în dulce zâmbire boemă,
eu n-am avut vreodată vreun aluat
de strâns în braţe sau de pus sub pernă.

însingurările mi le-am fumat târziu
sub clopot surd de fugă şi uitare,
simţit-am negrul urcând spre cenuşiu,
când m-am întors am găsit doar stupoare.

acum din nou pe gheaţă vreau s-o mint,
să o petrec prin umbre de culoare,
veninul din stomac să mi-l alin,
să nu mai urle după o căldură moale.

model de dorinţă

să nu mai mor atât de des,
să nu caut în toate-un sens,
să fiu divers,
să am un mers,
să univers, să te găsesc.

spre a mai vrea, a încerca,
a nu mai face vreo belea,
stabilitate a avea,
a şti-nceputul de la "A";
iubind momentul, a mai sta.

ascuns în mine, nemaiplângând,
nemailăsându-mi niciun gând
în rând, în vânt, învăţând să cânt.
ridicându-mă înfrânt, din când în când
nerenunţând, viaţa luptându-mi-o blând.
mergând râzând, iar nu bolund,
din ce în ce umanizând.

în mine, pururea

te-ai întors iar lângă mine,
adânc, intens, un mărăcine
înfipt în talpa tălpilor,
pe jocuri de vis şi amor.
îmi e bine când te privesc,
te simt şi nu te ocolesc,
coboară lent prin al meu suflet,
sădeşte-mi gând duios în zâmbet
şi uită-te atent în mine,
atinge-mi doruri şi suspine.

adunătură de idei,
de lacăte şi de chei,
la întrebări eu sunt răspuns,
la ruga ta mă simt răpus.
îmi sună din nou şi din nou
zgomotul tău făcut ecou
al cerurilor înserate,
plouate, ninse, fermecate
pe care le-ai expus în pântec
cu versuri, dans şi verde cântec.

eşti un fel de-a țipa-năuntru
că de viaţa ta uşor mă umplu,
că porţile deschise larg
îmi sunt brad, molid şi fag,
natură dinamică-n plămâni
când pasiuni în mine-aduni.
te plimbi sau stai, eu nu mai simt
decât pasul tău gol pe nisip,
îmi eşti ca un val de nectar
în care înot în aval.

căldură mare în astă iarnă,
fluturii deseneaz-o fanfară
de fine mângâieri cordiale,
îmi iese mierea ta în cale.
şi-alunec, vezi, nu ştiu să merg
pe-al tău celest corp, efemer,
n-am învăţat încă să stau
deasupra celor ce mult au,
nu pot să merg la unison
cu-n oarecare gentilom.

ajută-mă şi plimbă-te,
ferice sunt, căci buzele
mi-au arătat de multe ori
incontrolabilii fiori,
că am nevoie să mai ies
din întunericul pervers,
să îţi simt luna luminând
al meu rinichi, al meu plămân.
toate obiectele din mine
la tine vor să se închine.

prin sânge-mi eşti, din soare eşti,
te fac eternă prin poveşti,
te-mping alene printre vene
să vezi spiritul cum discerne
între tine şi-alte blesteme.
să vezi cum ştie ce e bun,
animalul vechi, plăpând,
să-i vezi colţii, ochii antici,
să te lase să-i seduci.
şi-apoi, încet, să te duci...

locuieşti aici chiar şi când dorm,
nu vezi c-atunci te văd diform?
te simt undeva, nu ştiu cum,
dar nu mai eşti tu, doar un fum
de plante, vise şi insule goale,
încât şi tu rămâi fără petale.
aşteaptă, viaţă, până-s conştient,
stăpân pe mine şi pe armament,
nu vreau s-ucid iubirea ta,
eşti prea târziu, eşti pururea.

mă chinuieşti şi mă opreşti
din ale vieţii griji lumeşti,
în gând mi te-ai înfiletat,
în inimă fierbinte te-am aflat.
eşti pretutindeni, eşti mereu,
în mine-atârni atât de greu,
mi te învârţi pe chip şi pe privire,
trupu-mi-e sclav la a ta simţire.
eşti prea mult suflet pentru ale mele gratii,
eşti prea mare printre prea multe stafii.

o amintire îmi şopteşte rar
că şi tu eşti amintiri în calendar,
c-atunci când nu eşti, continui să exişti
în încăperile menite pentru trişti,
acolo unde mi-au murit demult
alţi oameni, suflete, altfel de tumult.
dar eu te văd şi simt şi îţi simt viaţa,
mai ales în somn şi apoi dimineaţa,
în cafeaua caldă, în ţigara neagră,
peste tot eşti rece, doar în mine caldă.

iar tu eşti bună, nu te supăra,
în mine toate-s alandala,
doar că atunci când nu eşti lângă,
organele instant îmi stau să plângă.
te ataşez unor vise pierdute,
te fac uitată printre vrute şi nevrute.
nu pot să funcţionez perfect normal,
eşti pentru mine suflet, dar şi raţional.
mereu mă prăbuşesc fără de ea,
dar nu o voi uita, e-aici, e pururea.

lumină la ultimul etaj

iată, din cenuşă s-a ivit un zâmbet trandafiriu,
e al meu şi aş vrea aşa de mult să-l ţiu.
un buchet cules din roua pântecelor,
e ca sicriul nesiguranţei din viitor.
salvându-l din apa-ngheţată
aflat-am că nu ştiu să-not şi laolaltă
cu-mpunsăturile adunate-n surdină,
orbit-am de la firul capricios de lumină.

eşti zâmbet larg, dar pe a cui faţă poposeşti?
îmi sorbi nectarul ca să mi-l pui în poveşti,
în verzi amaruri descântate de-nţelepţi,
îmi smulgi din mine aproape două vieţi.
iar buzele-ncâlcite-n roata timpului
mi-ar împărtăşi duhul, dar pare-se, n-au cui.
ciopleşti o mască de absenţă temporară,
în tine-mi pun esenţa, dar tu o dai afară.

inspir praful uitat prin odăile carnale,
expir apoi un soi de copilărească jale
şi-mi caut abisul din care m-ai întrerupt
cu un feeric vis, în mine lung, dar scurt.
îmi gâdili palmele, te-ai rătăcit, pesemne,
nu-mi mai găseşti chipul sculptat de blesteme,
ştii oare pe cine şi de ce m-ai străpuns?
eşti tu antidot pentru-atâta plâns?

te simt mai aproape ca febra din noapte,
te scald în ligheanul cu maţe şi fapte,
ascund de mine frica, suspinul, pelinul,
îl las să-nconjoare conturul, deplinul,
în sutimi de secundă îl joc prin clipiri
de ochi, de regrete, de dulci amintiri
şi cum îmi striveşte bărbia-mi candidă
închid glas, ecou, şi-l las să v-atingă.

bat rar la poarta destinului

ţi-am zis că nu am destul încă în mine,
te-am lăsat să priveşti ce nu se vede în mulţime
şi din toate cele ascunse şi prăfuite
ţi-am arătat doar cât foc mi se-aprinde.
ai înţeles mai mult decât am presupus,
după cum te uiţi, după zâmbet, după plâns...
mai vrei să mai cunoşti, să mai descoşi din mine ghemuri?
te-ai mulţumit şoptind iubitor când tremuri?
eu ne văd cumva naivi şi cuprinşi înăuntru,
copii atinşi de vânt, dar ce ne spune vântul?

ce brumă înfundată mi se aşterne-n suflet
şi cât de mult vreau să sper şi să cred
că-n cer şi-n pământ şi în priviri de vis
te voi găsi din nou, poate aşa e scris.
şi ce înţelegătoare eşti, deşi nu-nţelegi
câte zac în mine, între noi şi în veci.
vezi, eşti ca un cuier pentru mine,
le-aştern pe toate în tine şi aştept vorbe line,
aştept iertare, gând bun, spus, arătat,
vreau să simt că tu simţi şi că e ne-ncetat.
sentimentul şi eul şi mai greu portofelul
te slujesc în esenţă,acu-o face penelul.

îmbracă-te în calm, un fel de duh bisericesc
vreau să duhnească în aer la noi în pridvor,
sunt liniştit, mă faci slab, mă faci prostuţ şi greşesc,
ai răbdare cu fragilul, ai speranţă-n amor,
am cu tine purtate prin cap mototol
amintiri, fantezii, tot ce pot şi ce ştiu,
să visez, să scrijelesc şi apoi să transcriu
din mine cu vorbe, cu fapte, cu griji,
te aştern pe frunte, te ajut să îmi urci
în vechile apăsări, noile statui de lut,
duetul nostru e un nou început,
oglinda-mi suspină: sunteţi mici,
da, îi spun, avem templu şi ogradă,
te privesc şi în suflet iar e...grămadă.

atât mai vreau doar, să te plimbi tu cât vrei,
să munceşti înăuntru-mi, fără să vadă ei,
să te-apropii şi oricât de mult m-ar durea,
să te doară şi pe tine şi să fii bolta mea,
cu aninături de stele şi de bolnavi meteoriţi,
care mi se prăbuşesc când îmi mai ies din minţi.
să ştii că viaţa ta nu e vândută în mine,
am împrumutat-o ca să-i intru-n robie.
e a ta inima-mi, şi poezia, şi soarta,
nu o fac des, dar când bat, deschide, tu, poarta.

sextant pentru rătăcitori

Îmi car sufletul din fluturii voştri
Până în adâncul ploilor zgomotoase.
Îmi aşez cele câteva oase rămase
Şi privesc cum se privesc ei ca triştii.


Se zbate din nou foaia de la brumă,
Visele au căzut din nou pe acul ceasului
Şi aşa cum jocul anotimpului mă-ndeamnă
Umblu din nou în zig-zag, hai-hui.


Te închid în sughiţurile raţiunii mele,
Plină de zestre şi purtată de vânt,
Mă închin la spaţiul oblic dintre stele,
Mă închid în ceaţă, în iglu, în curând.

Întoarce-mă din nebunia ce am devenit,
Să nu mă laşi să transpir fără motiv.
E greu când cari multe în sacul de vid,
Se moare încet când se gândeşte lucid.

O nouă aşteptare îmi pune un nou junghi,
Norii îmi ţin ochii din obişnuinţa de a ierta,
Iar fiindcă graiul de pe buzele-mi e străvechi,
Stau încă pe opusul unei aripi de stea.

Aştept să revină bărcuţa mea mică
În care mă plimbam când dormeam,
Ca să mă simt din nou fără frică,
Să ştiu ce ştiam când visam.

plan de demolare

Sunt chinuit din nou, draga mea. Şi nu mă adresez ţie, ci Ei, din nou. S-au întâmplat câteva chestii ce mă...schimbă, din nou. Şi nu ştiu prin câte schimbări mai pot trece. Aş vrea să spun că au dat năvală toate înăuntrul meu, dar aş exagera doar spre placul meu. S-a înfiripat însă o dorinţă nouă, pe care vreau să o strig în ceşti goale de cafea şi în mucuri de ţigară stinse. Căci toate astea mă inspiră şi îmi lasă un gust melancolic.

A apărut o nouă persoană de care încep să mă ataşez, poate doar ca să fiu reciproc cu ea. Sau poate pentru că mi s-a acrit de singurătatea pe care mi-ai oferit-o cu atâta voluptate. În orice caz, îmi place să nu mai fii doar Tu în mintea mea, e un sentiment reconfortant şi de multe ori sufocant de cald, dar ăsta poate fi doar organic. Ce este cert însă este faptul că îmi doresc să te uit, din nou, nu să fiu rănit în continuare de lama de cuţit pe care ai uitat-o în mine. Unghiile scrise în mine, şoaptele pe care mi le-ai imprimat fără măcar să îţi mişti buzele, toate acele vibraţii incolore, insonore şi inodore pe care le resimt din adâncul călcâielor până în vârful spiritului meu mental, toate aceste chestii pe care oamenii nu sunt obişnuiţi să le simtă mi-au rămas aproape, mai aproape ca proprii mei ochi ce şi-au pierdut de mult sclipirea.

Şi până la urmă îmi place că vreau să te uit, pentru că acum am ceva cu care să te înlocuiesc. Aşa gândeam, rânjind satisfăcut, că poate pot scăpa de Tine din mine, într-un final. Însă suferinţa nu întârzie să cutremure din nou fiinţa şi orice suferinţă mi-am asociat-o cu ideea Ta. Şi nu mi-a fost bine, pentru că simţeam că în timp ce îi atingeam buzele cu buzele mele, se reconstruia ceva în interiorul meu, muzee, palate, sfincşi, statui fără mâini ca în artele greceşti antice, tot felul de chestii simţite cu ochii închişi, când mă lăsam purtat pe sorbirile inconştientului...Am avut un fel de febră de la toate aceste trăiri la asemenea intensitate, o febră pe care niciodată nu am simţit-o singur cu ideea Ta vreodată. Căci tu obişnuiai să fii rece şi vine iarna, draga mea. Chiar şi în sufletul meu se resimte acest anotimp, deşi mă gândeam imun la asemenea schimbări. Poate sunt de vină viciile mele, stilul meu de viaţă nesănătos, sau poate pur şi simplu sinele mi s-a săturat de întunericul tău. Şi parcă nu mai e întuneric, parcă s-a diluat cu un lapte spumos de iubire ce vrea să devină cenuşiu, transparent, prin care să mai pot distinge şi eu ceva din lumea asta. Căci sunt multe pe care vreau să le aranjez, să le echilibrez şi să încep din nou să dansez inconştient. Sunt multe acele lucruri pe care Tu le-ai ţinut departe de mine.

Am realizat cu stupoare că toate astea sunt imposibile însă, draga mea. Pentru că în timp ce în interior mi se puneau fundaţiile unei noi vieţi, în timp ce înflorea un nou salcâm în solul meu, în timp ce pe ruinele vechi şi ponosite înconjurate de un deşert ţinut în viaţă doar de amintirea Ta se construia ceva, am simţit cum era deja ceva acolo, un spaţiu închis, solid, ca o buclă spartă în ea însăşi. Nu mai era loc de construit ceva, pentru că fantoma Ta îmi clădise deja un subsol rece şi neluminat. Simţeam că mă doare o nouă clădire acolo, simţeam că mă doare o nouă stradă şi un nou trotuar pe unde să păşesc. Nu mai e loc de altceva în afară de Tine în mine, oare asta să fie? Eşti atât de mare şi grandioasă în mintea mea, încât să nu încapă altcineva, oricât de mic şi firav ar fi? Imposibilul m-a lovit şi nu îmi place să fiu lovit, pentru că mă învineţesc uşor. Am de gând să ridic însă târnăcopul şi să încep să lovesc, să sap, să mă mişc tridimensional asudând şi făcând băşici la mâini, pentru a distruge tot ce ai creat prin absenţa Ta şi să fac loc pentru multe alte lucruri în mine.

Sunt multe alte lucruri care ar avea loc în mine şi le vreau, dacă nu pe toate, măcar unul din ele. Şi această persoană vrea atât de mult să intre, dar până şi uşa ai ascuns-o, de noi toţi. Doar din când în când îmi mai arunci felii din inimă prin trapa de gunoi din institutul de medicină cardio-pulmo-sufletistă pe care l-ai format. Ţi-ai cam făcut de cap, nu crezi? Te crezi stăpână sau nici nu îţi pasă? Eu cred că e un act de inconştienţă, căci Ţie nu îţi pasă de mine, cred că ai şi uitat că exist. Ai grijă să nu îmi amintesc eu că eu exist.

stai

Stai, nu te mai prăbuşi încet
În adâncul feliilor de zâmbet...
De ce din nou, de ce iar?
Fugi de eul cel hoinar,
Stingi focul cu pas murdar
Şi-mi laşi creierii pe jar.
Stai, de ce fugi şi de ce furi
Din orbite ochii-mi duri?

Stai, vreau să-mi văd distanţele
Cum îşi înfig cuiele,
Cum îmi tragi afară visul
Şi cu-o coasă paradisul.
Aburi lungi de nepăsare
Îmi sculptează sângele
În rădăcini neplouate.
Stai, că încă eşti departe,
Numai negru, numai moarte.

Stai, de unde ai venit?
Cum de iar tu ai ghicit
Unde-mi este inima,
Unde-mi cade lacrima...
Stele ascuțite-n colţuri
Urlă hain a divorţuri,
Cerul vede, cad cadavre
Peste ale mele jalbe.
Stai, nici nu ştii dacă sunt mort,
Nici nu-ţi pasă, nu mai pot...

Stai, osul vieții nu mai poate
Să absoarb-atâta noapte,
Să mai sinucidă şoapte
Printre sfere, printre toate.
De ce ai sânge pe buză,
De ce încă îmi eşti muză?
Stai, nu crezi că e de-ajuns?
Stai, sunt ud, rănit, sunt plâns,
Stai, sirenă argintie,
Stai, moartea ta
Dă-mi-o mie.

îmi vreau nesingurătatea

din goană ce am risipit,
tot ce-am avut şi tot ce sunt,
şed tulburat, scaun violet,
drumu-i perplex, drumu' e lent.

joacă pahare, îmi sorb amarul,
oboseală albă ca varul.
alb nufăr, cufăr ferecat,
fulg împăcat cu-al meu păcat.

m-am săturat de chipuri în oranjuri
ale dimineţii făcute franjuri,
gust albăstriu de cafenea,
ţigară şi durerea mea.

m-am pus să fac nimicul zilnic,
cu pas încet de pieton.
umblu prin lucruri şi m-opreşte
suspinul grav de xilofon.

doar stau acum şi cuget doar
la ei, la ele, la pahar.
zboară miros de armonie
prin bloc, la periferie.
şi stând degeaba-n holul gol
văd şal, palton
şi-un contur orb.

vechiul plâns al salciei

Salcie gri de departe,

Inimi verzi de dure soarte,

Treci, nebune, te adapă

Din ispită, de pe-o cracă

A pomului vieții-ncărcată.

Vino, cântă din vioară,

Mişcă-mi tristeţea degrabă,

Să arunc mărgele-n vânt,

Să-mi vrăjeasc-al meu pământ,

Să îmi facă nouă sălcie,

Să arunc cu gând din praştie.

Bătută când fi-va de briză,

Minte mintea, că-i perfidă

Şi-nclinată-nspre vâltoare,

Înghite steaua căzătoare

Ce se-agită sângerie-n

Timpuri verzi, vreme pustie.

Nisip să nu-ţi intre-n ochi,

Salcie sfântă, să te-mbraci.

Verdele se-ngălbenește, 

Suspine marinăreşti

Din zgomote de pierzanie.

Viaţa, vezi, e stranie.

Arămie mi-e sageata, tolba

veche inghețat-a,

Nu mai pot ca să te apăr,

Salcie - veche - salcie - sufăr.

Sub cutremurat de ploaie,

Suflet văd cum suflu-ndoaie,

Se transmite-n nisip vechi,

Pierdut, zboară-nspre fereștri.

Jocul viu de peşteri goale

Te ţipă viu prin rafale,

Ecou mort şi ecou plin

De vină, amurg şi chin.

Plânge salcia câteodată,

Viaţa dă cu bățu-n baltă.

plămân de duh

Plămân de duh, mori - stingere-n zadar
Şi chinurile ţi se strigă înapoi,
Te du şi nu te mai întoarce-n noi,
Ia-mi amintirea şi plimb-o prin cerdac.

Vezi zâmbetul cui i-l mai laşi,
Tunet de zimbru-n catacombe,
Să nu apuci cumva pe alt făgaş
De unde rosturile să ţi se fărâme.

Cine mai eşti, de ce mă tot întrebi,
Puţin mai ai şi-ncepi să mă blestemi.
Fiară din fiare câte-au mai rămas
S-arunce-n vene cu apa de la lipitori.

Stingi jumătate din braţul nevăzut
Ce-ţi modelează statui goale de lut,
Te-nchei la nasturii cămăşii de virtuţi
Şi mă priveşti de parc-ai vrea să uiţi.

Plămân de duh, vezi - cine te cunoaşte
Te ştie drept cel ce-urâte câmpuri paşte.
Şi când va fi să te fi satulat,
Veghează peste mine şi peste al meu pat.

începutul de sfârșit

Vântul bate negru-n dimineaţă,
Lumea-i ceaţă, lumea-i greaţă.
Toamna grea pică sub pleoapa mea
Ca un negru sentiment de resemnare.
Vântul mă face să văd aievea
Cum vârtejul din ceaţă nu mai are răbdare.

Pe geam noroiul din apa nebăută
Îmi trezeşte-o inimă vrută-nevrută
Şi curenţi de renunţări albastre
Se-ncumetă să-mi zâmbească printre glastre.
Oh, floare ce mori uşor fără vreo vină,
Spune-mi, sufletul tău când va să vină?

Rod al neverdelui tomnatic,
Copt în suc de vis atlantic,
Eşti must de vise şi-amintiri,
Eşti vin când durerile sunt doar iubiri.
Te sorb adânc, cu ochii strâns închişi
Şi sper să văd apoi doi albatroşi,
Doi irişi neanoști printre pereţi,
Ce m-ar privi lasciv, pervers.
Mai iau o gură şi mă-nveţi
Cum să mai scriu un vers.

Trag înăuntru cu mine şi cu statornicia,
Cu veselia de a privi extincţia din spate,
De ce te dai, natură, tu pe spate?
De ce te-nchizi cu ale tale lacăte?
Pus strâmt în colţ, caloriferu-asudă
Sub frigul ce tiptil-tiptil se-adună.
Şi echilibrul dominant din cameră
E strop de vin şi fum gros de ţigară.

Te stingi încet, dulce cuget, amar gând
Al puilor de moarte de curând,
Al vieții-analfabeți ce sar râzând,
Al jocurilor de nins plăpând.
Te metamorfozezi în degete
Bune de pus pe pianul cerului
Din care cad lacrimile albului
În gura celor fără vaiete,
Fără plămâni pentru aerul încovoiat
Sau inimă s-o pună la murat.

Veni-va ca o copertă de protecţie
Să ne facă pe toţi interjecţie.
Cum poate fi un majestic alb
Atât de rece, atât de grav?

Ea, Beția

Ca o flacără de renaştere
Mi se învârt fenomene intense.
Întrebări se ascund sub luciul buzelor
Ce nu vor să se ardă sau să îngheţe.
Cu o cutezanţă îndârjită îmi cutreieri
Printre fantomaticele gânduri, lipsuri,
Margini false de abisuri.
Şi e totul ca şi ieri...

Din gheţarul infinit
al sufletului neînsorit
Vrei să fii şi să răspunzi
Ca răspuns, cauţi stăpân.
Nu poţi pierde, braţul meu
Te îngână şi la greu,
Te arată cu un deget
Fiert de pulberi, el, regret.
Nu confunzi
cumva, în treacăt, sufletul meu
cu un lacăt?
Nu te pierzi unde nu vezi,
Nu greşeşti prin păduri verzi?

Nu, ele-s întunecate
Gânduri, fugi, căci ele-s coapte.
Dacă mă ridic puţin,
Un amar, un vin pelin
Şi-o țigar-ocrotitoare
Îmi flutură scrum prin zare.
Din neantul ce nu-l vezi,
Nu eşti "Ea", ce, nu mă crezi?
Nu poţi fi, nu are cum,
În viaţă solemn m-afund.

Fugi cu visul, nebunia,
pleacă până nu-ţi pătez rochia.
Sânge-arunc şi nu mă-ncumet
Să exercit şi un zâmbet.
Ascunde-ţi buzele firave
Până nu se ard sub soare,
Până nu le înveleşti
Cu cadavre bisericeşti.
Până nu te iau toţi sfinţii
În zdrobirile de zdrenţe,
De migrene, de-nsingurări,
Nu eşti flăcări?
Nu, eşti cer.
Şi ceri
după toate-astea
să afli ce e cu moartea.

Moartea-mpinge la un zeu,
Alege-l din piatră seacă,
Închină-te deodată,
Închide-te într-o grotă,
Nu te plouă, e doar matcă
De ninsori ce te aşteaptă
Să te soarbă ca oceanul
În braţul meu ca ciocanul.
Mă hrănesc din întuneric,
Îţi vreau sufletul himeric.
Mă deştept şi n-am decât
Să aştept un pui de vânt
Să m-arunce înspre tine,
Acum fugi, dar eşti la mine.

Nu mă mai cauţi acum,
Eşti goală, mai trag un fum
Şi îţi povestesc aiurea
Cum nimic nu-i esenţial,
Totu' mort, voinţă rea,
Totu' mort, aripa mea.
E vârtej, odios canal.
Pleci, îngheți şi tu acum,
Pleci, eşti dusă, în minciuni.

Cam aşa e El, cel singur,
Cel ce-ucide orice-atinge,
Cel ce n-are cum să joace
Să mai atragă doi şoareci,
Trei flămânde,
Patru blânde,
Cinci sunt moarte,
Șase-n carte.
Șapte-au fost,
Opt fără rost,
Nouă se ascund sub rouă.
Zecele e infinit,
Uite una,
Scot cuţit.

Numai una este Ea,
ce nu vine-n perna mea,
Ce nu se ascunde-n cărţi,
Cea ce știe-atâtea trucuri,
Să păcălească în cuburi,
În unduiri alb-negru,
Fiara sub un ceas integru.
Doar Ea este singuru'
Mit ce nu moare niciodată.

El se-mbată...

mori de dragul frigului

De ce e aşa frig?
Şi când se va opri
Ploaia de nimicuri?
Oasele plâng cu aşchii
de melancolie.
Îndepărtate sunt căile
ce duc spre altădată.
Se scurtează mânecile cămăşii
La fel cum viermii cresc
de dragul timpului.
Strigi, strigi,
strigi
până tuşeşti sânge
de la corzi vocale închegate
de sânge nămolos.
Pierdute sunt pagini
din cioburile în care
te-ai redesfăcut în pântece.
Mori şi plângi  deodată,
în nimic şi pentru nimic.
Spart în tulburări existenţiale
Minţi din nou în frânturi,
din firimituri îţi mănâncă
plămânii păsările
vântului.
Te stingi ca o ţigară aruncată
la porţile iadului, să se reaprindă
din germenii întunecaţi ai fiarei.
De ce nu vrei să te opreşti
din auto-distrugeri fireşti?
Mori în moartea mea odată,
Ca îngeri mori, ca o
săgeată.

m-am întors în rece pentru că nu știu căuta caldul

Te vreau şi nu ştiu cine eşti.
Nu vreau să mă mai uit înăuntrul meu atunci când închid ochii, nu am descoperit decât abis şi întuneric. Vreau să uit că lipsa mea de activitate este un principiu ce a început să mă definească, trebuie să mă simt util înspre cineva, iar eu nu sunt răspunsul, eu am încetat de mult să mai fiu chiar şi o întrebare.
Nu îmi imaginez că mă voi schimba cumva sau că mă voi comporta într-un anume fel, istoria mea a fost scrisă şi personalitatea infantilă ce s-a relevat în cazul meu mă domină de mult. Şi mai am multe imperfecţiuni, pe care nu ştiu dacă mi le poate accepta cineva vreodată. Poate doar Tu. Sau poate nici nu trebuie să mi le accepţi, poate trebuie să priveşti printre ele şi să îmi priveşti sufletul obosit drept o zdreanţă ce merită purtată chiar şi aşa, o chestie ce nu îţi acordă confortul şi imaginea dorită, dar care îţi încălzeşte largul corp spiritual.
Cel mai mult îmi doresc să nu mai dorm, căci nu se numeşte visare ce se întâmplă cu mine. Ochii închişi şi trupul în poziţie de făt nu îmi conferă nicio misteriozitate, din contră, îmi sfâşie puţinul uman ce a rămas în mine. Şi dacă aş dormi cu tine în minte sau chiar lângă mine, ce rău ar face asta celorlaltor? Căci eu nu îmi doresc să îi deranjez, aşa cum nici pe tine nu îmi permit să te împiedic din viaţa ta. Asta aveţi voi, oamenii, nu? Viaţă şi vise. Eu nu le am şi tot îmi doresc pe cineva cu viaţă şi vise. Poate asta e prăpastia mea, faptul că inima mea cerşeşte prea mult după lux şi piscine pline de sentimente.
Şi nu aş zâmbi, aş dormi în continuare, stabilizat fiind de zâmbetul ce mă săgetează doar pe mine. Nu aş fi un om mai bun, dar cu siguranţă ar fi totul mai bine. Nu m-aş mai lega singur la şireturi, pentru că nu m-aş mai încălţa, oriunde m-aş duce, aş fi doar eu înconjurat de miile tale de braţe ce îmi alină tangenţial braţul meu nealungit decât în interiorul meu. Şi m-aş cutremura. Poate împins de acest val, aş învăţa să fiu şi pentru altcineva, sau măcar pentru ceva. Poate tu vei fi Veritasul meu.
Dar mai este mult drum până acolo, eu nici nu te cunosc şi de asta mi te imaginez că fiind un specimen sălbatic, ce visează că zboară şi în timp ce nu visează chiar zboară pentru ochii celorlaltor. Tu vei fi fost cum vei vrea, iar eu voi fi fost un simplu panou plin de umbrele privirilor tale. Şi ştiu cum privesc oamenii, întotdeauna am ştiut ce e cu esenţa lor. Esenţa ta nu ar trebui să fie compatibilă cu a mea, căci unicitatea cuiva ce ar putea trăi cu dereglarea mea este de sine stătătoare, tu exişti doar în tine, exact ca o pasăre călătoare ce s-a pierdut de stol, dar nu disperă şi nu se simte singură, pentru că ştie cum să miroasă aerul din jur şi ştie încotro o port curenţii vieţii. Şi ca să continui analogia zborului, poate singură în zbor m-ar putea observa şi pe mine, printre norii cenuşii plini de furtuni nepornite încă; un mic ghemotoc de sânge închegat ce nu şi-a găsit clonţul care să îi cotrobăie prin amintiri şi refugii.
Te-ai sătura să mă ţii în sânul tău cald şi să îmi mângâi fruntea împietrită de friguri externe şi mai ales interne. Dar ai fi tot alături, în stânga sau în dreapta mea, sau în nordul conştiinţei mele. Ai tinde să ieşi din interiorul meu, spre deosebire de represiile negative ce sălăşluiesc parcă dintr-o altă viaţă în coşul de rufe murdare al sufletului. Aş fi mâhnit că nu am ce să îţi ofer, dar tu ai fi tot lângă, tot caldă. Asta te deosebeşte pe tine de realitatea căutării, faptul că tu ai rămâne nestingherită în jumătatea braţului meu odihnindu-se pe scânteia căldurii tale. Atât am şi cu atât pot să îmi caracterizez sincer ciobul de suflet ce mi-a rămas pur: o jumătate de braţ ce nu poate cuprinde nimic, doar poate atinge ca un flagel miile de impulsuri chimic-neuronale transmise de tine. Şi le ştie prea bine pe toate, în antichitatea sa a mai fost în jurul altor bărbaţi incompleţi, dominându-le sau nu soarta. Poate unii au ştiut să profite de crâmpeiul de viaţă phoenixian oferit.
Pare că îţi scriu ţie, dar Tu, ca şi Ea, nu existaţi. Vă învârtiţi în micul meu creieraş ca nişte idealuri şi principii de viaţă autohtone, ce nu pot vieţui şi mai ales convieţui. La fel cum eu m-aş topi în căldură şi aş uita cine sunt şi de ce sunt, la fel se diluează toate aceste idei în mocirla divinităţii conştiinţei mele.
Dacă va fi vreodată să exişti, nu uita că noi nu vom pleca nicăieri, că nu am cu ce să mă îmbrac în faţa ta şi că voi avea mereu nevoie de pătura sufletului tău pentru a nu îmi mai fi rău. O stupiditate din partea mea să cred că am leac, dar cu siguranţă răspunsul nu se află în mine, la fel cum şi întrebarea de mult şi-a luat bagajele şi a plecat. A zburat din mine sub forma unor cuvinte: "Tu", "Ea". Găseşte-mă, căci eu nu ştiu decât să caut în mine şi l-am pustiit pe nenorocit demult.

mica moarte din mica secundă

Stai printre întrebări, acolo, uitat de toţi.

Sete ai de întâmplări şi mai ai doi colţi.

Împreună cu tufişul constiinței-ntortocheate

Îl priveşti sec în oglindă pe-un om văzut doar din spate.

Mergi, dar tu crezi că alergi, că te zbaţi şi că descoperi,

Mergi încet, tiptil, omidă fără capăt, fără treaptă.

Printre-atâtea vise surde şi cenuşă, amăgiri,

Te împiedici şi de umbră, şi de suflet, şi de faptă.

Eşti un fel de-a spune lumii că nu contezi şi nu contează

Nici ce vezi, nici cum te văd ei, nici când mori cine veghează.

Ea-i acolo, te aşteaptă şi în somn chiar te priveşte,

Te doboară cu oftaturi -ale tale, ale ei-

Ea-i durerea dintre oase, desenată printre fresce,

Ea e binecuvântarea muşcăturilor de viespii.

Ştii că este, nu ştii cum, vrei doar să fie acum,

Să mai soarbă dinlăuntrul cercurilor lungi de fum,

Să mai simţi cum pe nisipuri pierdute şi aruncate

Ai alunecat deodată în crude vânturi disperate.

Ea te cheamă, pare-mi-se că îi cheamă pe toţi morţii

Să le-arate graniţele ce-nconjoară îngerii.

Tu şi moartea zi de zi

Vă zâmbiţi ca doi copii.

tânăr și obosit

Inima îmi e ca un maxilar obosit.
Stând pe canapea,
vreau să mă scufund în ea,
să mă împachetez înăuntru,
să devin legendă sau mit.
Şi parcă totul este sacru,
viaţa se împarte între vis
şi eterna Ea.

Îmi imaginez nu o sclipire amiabilă
printre suspine şi priviri,
ci o discordialitate labilă
şi întunecată, cu multe amăgiri.
Din fumul de ţigară vreau să iasă fulgere
care să reintre în mine şi să îmi amintească
de multele flori neavute la fereastră.
La fel ca tot ce mi-a lipsit, vreau durere.

Viaţa mi se scurge şi nu mai cântă nici vântul,
Văd sânge în pământul pe care l-a năpădit mâlul.
Încep să cred într-un dans efemer, un fel de balans
pe care să îl port închis şi retras,
ca un bezmetic beţiv rătăcind noaptea,
căutând viaţa în sferturi de ceas.
Şi mă întreb dacă pornirea este a mea
Sau e diavol ce îmi vrea moartea.
Simt adânc o tăcere infinită, sordidă,
Inimă de o culoare obosită.

Şi aici e finalul, oare atât de bătrân
să fi ajuns încât să îngân?
Să repet tot ce am reprimat în sute de nopţi?
Să culeg doar ce alţii au supus la negoţ?
Îmi spun că nu se poate,
încerc să te aud, dură noapte,
dar nu ştiu cum să mă chinui fără avere,
nu mai am ce oferi ca să îţi plătesc tribut,
mă întreb oare vreodată am avut?
Mă ridic şi privesc cu ochii-nchiși la stele,
dar nici în vis ele nu sunt ale mele.

Cel mai rău mă leagă a mea judecată,
Nici în vis nu te văd, nici măcar o dată.
Nu am control nici cât negru sub unghie,
O zăpadă albă, caldă vreau să mă mângâie.
Urăsc frigul, nocivul, căci atât mi-a rămas,
Să mă mint încălzit de speranţe în glas.
Pot să o uit oare în continuare?
Pot să ies săpând din această-nchisoare?
Nu e nimic benefic, sunt un nemernic
şi viaţa întreagă mi-a rămas pe o coală
neagră, ca mine, cu zâmbetul ars,
fără păduri, fără oceane, fără
plâns, fără haz.

Stau pe canapea şi mă gândesc
cum să mai împodobesc acest univers.
Câte lanţuri să îmi mai atârn de gât
şi cât de mult să cerşesc o revenire,
Unde şi cum fac rost de început,
Mai ales cum uit de acea privire.
Nu am văzut nimic atunci când trebuia,
Am văzut în restul timpului, aievea.
Acum regret că sunt prea slab ca să regret,
acum sunt şi eu rece, acum şi eu
mă pierd.

you make me feel

Mi-am bătut în pioneze un fel de zâmbet pentru momentele când mă gândesc la tine, dar au început să ruginească şi micile răni s-au infectat. Acum nu mai ştiu tot ce ştiam înainte, nu mai sunt aşa de sigur că vreau să îmi mai amintesc de tot ce nu a fost între noi.

E o mare de nimic ce s-a aşternut peste ansamblul păturii mele de conştiinţă. E ca un fulg ce pluteşte în aer, departe de nările mele, dar tot mă gâdilă şi mă face să tresar involuntar la cele mai mici adieri. Cum ţi-ai permis tu, fiinţă inoportună, să mi te desfăşori în toată splendoarea ta, iar apoi să îţi închizi ochii şi braţele? Mă simt ruşinat de o râncezime libidinoasă când mă gândesc la braţele tale, la ce folos imaginaţia asta pseudo-morbidă pe care o posed? Îmi face rău şi nu mă pot opri din descompunere, se scurge din mine un nou asteroid de vise şi iluzii de fiecare dată când încerc să te văd înrădăcinată lângă mine.

Eşti prea întunecată şi ne-am distruge reciproc este minciuna mea preferată. Te doresc mai mult decât acceptă plămânii mei inconştient şi inconştienţi oxigenul înăuntrul lor şi tot simt că aş muri după o clipă alături de tine, iar nu şi pentru o clipă alături de tine. Căci nu te cunosc, sirenă himerică, eşti tot ce e incurabil pe lumea asta, un jubileu autohton al vieţii mele perfide...Te-ai înseninat şi înfiripat din aşchii şi scântei de diamant galben, un diamant sculptat exact sub forma veşnicei mele lipse din partea stângă a pieptului. Din diamant ai ieşit, dar tu eşti mai rău decât un vulcan statornic, căci nu există pentru tine un eu exist,  ci doar un eu nimic.

Nu mă mai doare de mult, ba chiar a început să îmi placă faptul că îmi vine să plâng. Obişnuiam să urăsc impotenţa asta de lichid ocular, acum o iubesc cum iubesc războinicii vinul pe patul de moarte. Provine dintr-o lungă listă scrisă în creion de nenorociri interioare acest parfum de moarte şi extaz pe care îl simt când îmi amintesc de ce simţeam atunci când simţeam cel mai mult. M-ai prins şi m-am prins într-un moment nepotrivit, iar acum sunt plin de un plumb nisipos pe care trebuie să îl car după mine prefăcându-mi inerţia tubulară într-un fel de viaţă funcţională social.

Ar trebui să te urăsc sau, ca în cărţi, să urăsc că nu pot să te urăsc, dar sunt privilegiat cu a nu cunoaşte nimic despre tine, astfel încât nu aş şti ce aş pierde şi de aceea nu îmi permit să dau drumul la degetele sau ghearele adânc înfipte în mine. Oare tu ai unghii? Ai coate, pleoape sau piele ca să îţi acopere demonicul farmec? Eşti doar ce am inventat eu în mintea mea ca să îmi distrug sănătatea psihică? Uneori aş vrea să existe popoare invadatoare în minţile altora, căci mi-aş arunca imediat zidurile de oţel şi i-aş lăsa să îmi violeze satele şi palatele conştiinţei mele pătate cu sângele hemoragiei pe care mi-ai produs-o.

Şi cel mai rău e că şi tu ai suflet şi nu pot să îmi iert faptul că miroase ca acasă.

fierbe strident

Din încet curge-ncetul, lung ca dâra de melc,
Se strecoară subit un nou element.
Când te cheamă din ceruri şi te-ndeamnă să plângi
Îţi dai seama îndată că nu eşti bun să arunci.
Fiindcă-l vrei din nou şi te macină greu,
Te-adânceşte-năuntru şi te caută-n lucruri,
Te mânjeşte pe faţă cu măşti şi cu trucuri...
Îţi ordonă să faci şi te uită să-l uiţi,
E ceva ce au toţi, dar nu-l caută mulţi.

Stau pe-o aripă frântă de dinozaur ce n-a sărit niciodată.
Şi mă mint judicios: tu vei fi pe o culme înaltă.
Mă îndemn să mă zbat şi încep să cutreier,
Dar ce bun când ei tac şi mie-mi vine să zbier?
Vreau să vreau şi să pot să nu mai ne-pot atâtea,
Printre fumuri de monştri mi se flutură fruntea.
Din câte mi-au fost luate nici nu le-am prea avut,
Ocupat să ascult am uitat să mai cânt.
Şi muzica-i vie în mine şi-n toţi,
ascultă, maestre,
Vioară, un tunet şi zumzet de morţi
...terestre.

Căci nu poţi să zbori, e un mit, e o buclă,
Încercat-am, pierdut-am şi plâns cam în ciudă.
Nici acum nu ştiu, dar nu e târziu,
spune-mi, oare, sunt gol? sau doar pustiu...
Populează-mi credinţa cu zâmbete oarbe
Şi spune-mi că sunt din ce-n ce mai aproape.
Plimbă-mă des în păduri negre, coapte
Şi-nvaţă-mă din toate măcar una din arte.
Scuipă-mi în sân un venin cât de pur
Să-mi dea un an tâmp de chin şi amour,
Iubeşte-mă viu, cât încă mă mişc,
În curând sunt plecat, sau şi mai rău, trist...

Şi stau şi mă-ntreb şi mă-ntreb de ce oare
N-am pe cine-altcineva să-ntreb în continuare.
Păi de ce mă doare, de ce mă schimbă
Adieri de emoţii şi dulce-amar de nimfă.
În vremuri ce sunt şi în spaţii ce eşti,
Cheia deschide când lângă clanţă cerşeşti.
N-ai înţeles? Ei bine, nici eu,
Dac-aş fi înţeles aş fi fost doar ecou,
M-ar fi luat, mestecat şi în cele din urmă
N-ar mai fi legea firii, ci doar o secundă.

O trăsură cu boi îmi trezeşte nesomnul
Ca o vizită sumbră în spital la vreo rudă.
Uite, am flori, nu îţi plac? Au trăit!
Ca tine, ca mine, ca acest mic chibrit!
Pune-le-n apă...
Şi-apoi le îngroapă,
C-aşa-i lumea, te-noată, te spală, te-neacă.
Birjaru-a plecat, nu m-a luat...clopoţeii
S-aud când închid ochii şi mă cheamă la ei:
Ne vrei? Ne vrei? E timpu' să-nchei,
stinge lumina şi te roagă la zei.

iunietern

Nu mai ai frigul cu care te-nveleşti,
fără de concentrare , acum tu doar pluteşti.
Şi vrei să fie bine, deşi nu crezi în mâine,
îţi dai seama că zbieri incoerent, în rime.

Şi ei nu s-au schimbat, acelaşi aparat
de muls timpu-n erori, în vise şi-aşteptări.
În tine a murit
din nou un anotimp
Pe care nu-l voiai, dar parcă-l...cunoşteai.

Şi e vis de petale, e dat din pedale,
e totul cum trebuie, poftă de trăire.
Tuturor le-ai spune, dar nu este lume
s-asculte-o albină, să simtă
cum se-nvârte pasărea în tindă,
urâţi înăuntru, ei nu se uită-n oglindă.

Melodii ce au sens te îmbată intens
şi te-ntorci la trecut, amintiri de "cât de mult am vrut".
Ce nu a fost atunci se întâmplă când fugi,
când nu te avânţi, dar te-nvârţi printre mulţi,
printre munţi,
prin castele de nisip, deşi nu eşti lângă mare,
prin flori înmiresmate, deşi fumul te trage-n spate.

Ferice-te, copile, căci încă eşti copil,
faptul că simţi nu te face infantil.
Eşti tot ce ai de oferit, căci nu le-ai văzut pe toate,
creezi în interior, deci nu eşti departe.
Le poţi avea, căci le ai deja,
zilele tale sunt nenumărate cât îţi permite vremea.

Veacul ăsta promit că o să tac şi o să înghit
şi o să mulţumesc şi încet o să cresc,
fără întrebări stupide, fără sens:
"De ce mai e soare
dacă şi el vrea să mă omoare?"
O mai bună întrebare iese din întuneric:
"De ce mi-e frică şi de ce să continui să mă-mpiedic?"

invers

Mi-am propus să desenez propria mea culoare.
Nu e întunecată, nici orbitoare.
Pentru că o preţuiesc mult, o să o numesc "aur".
Nu e unică, doar rară, unicorn...sau minotaur.
Ar fi doar a mea, deşi e antică şi toţi puteau s-o vadă.
Îmi place să cred că sunt singurul căruia i se arată.


De obicei nu deosebesc nicio floare,
Dar ştiu că o găsesc şi acolo, deci aş săruta petale.
E mica mea jucărie ce cântă fără să o ating,
Ştiu doar că există şi e îndeajuns să mă aprind.
În noapte până şi pietrele mi-ar şopti tardiv:
"Închide ochii, deschide-i pe ceilalţi şi priveşte în vid...
Ea e acolo, ea te priveşte, e noul tău venin."


Stă trunchi şi curge ca o sevă, se duce şi ajunge
În pupilele sufletului unde sfinţenia-i sânge,
Unde presimt şi prevestesc toate ce-au fost odată
Şi nu aştept şi nu gândesc decât la ce mă saltă:
Fire de nisip parfumate sau picături din nori,
Toate-s la fel acum: simboluri "aurite", tablouri.
Nu mai ştiu ce savurez şi cu ce cost,
Înainte nu, acum toate au un rost.


Disociere de realitatea fost posomorâtă,
Fără "aur" aş fi nebun - şi nebunia-i cruntă.
Acum sunt viu, înainte doar eram,
În neinfinitele culori mă-mpotmoleam.
Trecut-au ani - sau parcă n-a fost timp deloc,
Nu mai am suflu pentru fantezii şi joc.
"Nu mai visa", îmi strigă organele alb-negre,
"Deschide ochii şi vede încotro te pierde".


Zâmbesc melancolic, ştiu că "aur" nu există,
Ochii-s deschişi, lumea "tinichea" şi lacrima-n batistă.


Partea bună din a nu vedea cerul atât de des
este că mereu poţi să îl vezi invers.

ABC

(A)
Eu nu ţi-aş spune că te iubesc.
Ţi-aş spune că ţi-am repetat numele
În metrou, la birou, la bune şi la rele.
Şi mi s-ar lua de numele tău şi te-aş numi doar "ea",
"ea", fără "tine", căci "tu" n-ai mai conta.
Dar nu ţi-aş mai spune toate astea,
Pentru că le-ai înţelege.
Nu înţeleg de ce le-ai înţelege,
dar aşa ai fi,
 fără explicaţii.

Iar asta ţi-aş spune în prima zi.
A doua zi
te-aş minţi.

(B)
Te asasinez, te demolez şi reconstruiesc.
Eşti tot tu,
dar nu mai eşti cu:
Priviri dubioase din negre amintiri,
Rutină de pasăre în colivie,
Melodrame importate din frenezie,
Ameninţări, resemnări, fugiri.

Eşti aşa cum nu îţi văd ochii,
din păcate.
Te arunci şi în "mine", dar şi printre vii,
eşti departe.

(C)
Te plimbi prin clădirile anilor trecuţi
Şi te întrebi de ce sunt goale.
O să mai trag şi eu la sorţi,
Ca să te-nţeleg în continuare.

Desenează-te aici, în mica mea grotă,
Şi hai să creştem ca două animale,
Să îmi vânezi sufletul pe post de mâncare,
Să te păzesc sau să te pierd într-o luptă.

despre cei ce nu se văd

cât de multă nesimţire s-a poticnit în el

şi cât de lipsit de cutremur a rezistat.

se poate spune că e frumos să nu fii deloc,

dar în cazul lui a fost un accident nevinovat.

cine ne mai poate spune ce culoare-i aveau ochii

şi cine îşi mai aminteşte provenienţa griului?

s-a azvârlit în mine cu o viteză de licurici

această fiinţă hidoasă plină de piedici.

căci el este sămânţa pentru odiosul carnaval,

din diavol porneşte şi suflet şi carnal.

doar el te îndeamnă să iubeşti când creşti

şi tot el te învaţă să minţi, să nu rişti.

din el porneşte ura, se urăşte pe sine,

din el, nu din tine, şi nu pentru mine.

eu nu mă bucur când tu,

tu nu te bucuri când eu,

doar diavolii noştri zâmbesc

că se întâmplă ceva...pervers.

încetează, tu, cel ce sălăşluieşti în mine,

să mă opreşti din mine, din ea şi din bine.

loner music

vino din nou la mine, stare
incoerentă de nevoie de uitare.
reobişnuieste-mă să port căşti
în urechea externă a frecvenţei.
ţi-aş asculta din nou melodia acelor,
cum se preling pe un lung suspin: gol, gol.
sunt anti-intern de ceva vreme
şi nu pot să uit că am fost altcumva,
aveam un soare în plămâni,
mă lumina pân'la rădăcini.

ca să îţi simt acel sentiment
ar trebui să mă ridic peste puterile mele
şi nu pot să plătesc şi pentru alţii,
sunt transparent ca muzica celor vii.

te transport urban în gând,
vers după vers, pe rând.

scormonesc în eu

Mă-mbrac în zdrenţe de conştiinţă,
Seara, în somn, în neputinţă.
Externul e un violet lung şi surd,
Alerg prin gând, şomând, râzând.
Am lipsa zborului în sânge,
Înfiletând fierbinte-o minge
De mingi mai mici, sfere, lozinci,
Uită-te-acolo, eu nu-s aici.

Mă tem de corturi, de-acoperișuri
Aruncate brusc pe imaşuri.
Există un gol de protecţie,
Un om, o unică direcţie.
Arunc din nou suple tentative
În sus, în jos, în tine,-n oricine
Şi mă întreb în timp ce răspund:
Este normal să fii nătâng?

Naturalul mă complică în note muzicale,
de furnică.
Furnica nu-i posomorâtă, ci mânjită
de culori puse-n panglică:
Un verde negru, un maro stins,
Ai văzut-o? M-a cuprins...
Braţele sunt multe, nu-i destul corp
Ca să se simtă mai uniform.

Mă tem de tine: tu eşti ca mine?
Adulmec urme, dar nu de câine;
de pasiune.
Dezinvoltură de cultură,
pe stradă-i fum şi băutură. Eu
Sunt energii uitate pe treceri de pietoni,
Sunt omul ce nu crede-n gentilomi.
Şi mă găsesc mai mult,
mai des. (mă teleportez, nu păşesc)

Credeam că am scăpat de măşti
(în mine, că în restul sunt)
,dar ponderea-i mai ridicată,
Îmi e mai greu ca altădată.
(dacă eşti sfânt, mă părăseşti)
Ah, ce degete sticloase îmi arunci în ochii neguroşi.
(ai multe braţe, ai multe să cunoşti)
Mă abţin de la trei întrebări,
de la toate de trei ori:
De ce, cum şi mai ales cine
Mi-a implantat un mărăcine(?)
(adânc în mine)

Aici este, nu a plecat.
Mă caut în buzunare, dezbrăcat.
Tot cu mine, nu mai ştiu de când;
Nu vrei să pleci? De ce eşti rotund?
Cercul de piedici pe care mi le pun
(de ce nu sunt capabil să dorm în gri?)
Insistă pentru că sunt...stăpân.
(ei aparent se numesc vii)
Nu am mijloc de transport,
Am dreapta sau stânga,
Dar nu ajung la pedale.
Arată-mi oraşele,
arată-mi întruna.

Aşa, joacă-te cu rădăcinile mele,
În curând vei rămâne fără jucării.
Plec din mine şi voi părăsi
Toate vechile, ponositele
-memorii-
Nu mă mai construi în zâmbet de fag,
Căci totul e doar o piesă pe un lung şirag.
Unde mă curgi, de ce mă absorb
În apă de mor, mor, mor(?)
Am nevoie de o listă de sentimente,
Toţi vor să cumpere, nimeni n-are alimente.

Râd, ce vrei să fac?
să mă-mbrac în drac
şi să fiu ca voi -goi- (?)
Îmi amintesc de schelete
Îmbăiate în sete.
Şi ele vor să fie umane,
Să cânte uşor şi să se-nchine la icoane.
Le-am aruncat la gunoiul virtual,
Acum le vezi doar la defunctul spital.
(acolo unde eşti tratat ca un animal)

Propriul meu castel de nisip străveziu,
Am ajuns şi eu într-un târziu.
Caută-mă, nu mă ascund, sunt deja ferit.
Treci peste unic, ajungi la pustiu.
Depăşeşte şi moartea, nici ea nu mă ştie,
A uitat că locuiesc la periferie.
În sfârşit, destinaţia: ultimul etaj;
Sunt hologramă sau poate miraj.
Plimbă-te înăuntru, eşti invitatul meu,
dacă nu e nimic, cu siguranţă sunt eu.

insomniscience

   Hai să nu mai vorbim despre mine, hai să vorbim despre tine. Nu ai avut, dar ai crezut. Ai crezut că ai totul sau pur şi simplu nu aveai timp să te gândeşti la asta, pentru că erai mic. Să pornim de la origini, deşi nu e indicat să te uiţi în spate. Nu mai eşti nimic de atunci, nu crezi? De fapt, tu nu crezi, tu doar creezi. Ai buclele astea intermediare în care îţi petreci timpul, mediile astea conjucturale sunt potrivite pentru tine, deşi nu ai capacitatea mult dorită de a îţi impune propriile circumstanţe, imaginea ta asupra imaginii lumii. Aşa ai fost mereu, motiv pentru care ai avut tendinţe de victimizare. Să trăieşti era ca o joacă, nimic nu era dificil, pentru că nimic nu era real. Eul tău stagna în dezvoltarea sa, dar stagna la apogeu, trăirile tale erau parvenite, pentru că nu tu urcasei, ci acolo erai de la început. Dacă e să existe suflet, în perioada aia erai el însuşi, nu aveai nimic altceva şi îţi convenea. Nu erai nici atunci mulţumit total, dar nu vedeai, nu simţeai, nu făceai gălăgie că nu îţi convine sau că nu mai vine odată. Totuşi, eşti diferit total.
   Se numeşte maturizare, ţi se deschid toţi porii cunoaşterii şi nu mai faci faţă infuziilor de realitate. Totul e în spate, nu mai eşti aici sau acolo, mereu vrei altceva. Schimbi obiecte pe obiecte, dar sentimentele rămân aceleaşi. Nu sentimente siropoase, ci gânduri de tip cameleon, pe care nu poţi să le baţi sau străbaţi. Fie că eşti violent sau resemnat, tot aceeaşi nelinişte îţi domină nopţile. Cel mai rău e când realizezi că eşti singur în lumea ta, care nu e închisă, ci foarte deschisă. Paradox: eşti liber. Omul nu suportă posibilităţile prea mult timp, vrea ceva ca să nu fie tentat să altceva. Dar tu deja eşti altceva, eşti convins că semenii nu te pot înţelege, ai ceva aparte, nu porţi discuţii, ci renaşti de fiecare dată în contexte echilibrate de propriile cunoştinţe. Şi cel mai rău e când realizezi că nu cunoşti nimic de fapt, tot ce ai e experienţa altor dubioşi plini de dubii la fel ca tine, care nu mai sunt aici să trăiască în locul tău. Rămâi acea carcasă ce este încărcată involuntar de tot ce te înconjoară şi simţi de fiecare dată că nu mai poţi duce. Nu te-ai schimbat, te-au schimbat ei. Poate e o minciună, poate nu, oricum o accepţi, ai încetat demult să mai gândeşti. Dacă ai gândi, ai regreta. Păstrează-te ocupat. Îţi place să te vezi mobil, activ şi nu simţi cum ţi se spală într-o apă incoloră, inodoră şi insipidă ultimele tunele către suflet. S-au astupat de atâta solid imuabil, nu îţi mai permiţi să visezi, pentru că ştii prea bine că nimic nu merită. Diferenţa dintre stabilitate şi nebunie e foarte mică şi uşor de cutremurat, iar instinctul de conservare te ţine implicat în societate. Nu e un lucru rău, e probabil unicul la care ai avut vreodată potenţialul să ajungi, dar în scurtele momente dinainte să adormi te întrebi mereu: dacă aşa, poate că altcumva? Nu prea mai ai nimic în plus faţă de chestiile cu care te-ai obişnuit, fie ele cât de intime şi plăcute.
   Dar de ce? De ce să nu fie un Dumnezeu şi pentru tine, care să te aibă în grijă, chiar dacă nu îţi modifică nimic din rutina zilnică. Nu înţelegi, dar începi să speri. Nu mai eşti interesant pentru alţii şi nici pentru tine, dar nu te-ai pierdut pe parcurs. Acum eşti interesat de ce e dincolo de tine. Dincolo de tine sunt alţii, care ţi-au inventat divinităţi în care să te regăseşti, pe care să le iubeşti. Căci asta îţi lipseşte, iubire. Nu ştii ce e, ştii doar că e bine. E totul în mintea ta şi nu ţi-o zic eu, ţi-o zice mintea ta. Partea asta te macină cel mai mult, eşti destul de inteligent ca să îţi dai seama că faptul că porţi atâtea netrăiri în tine nu îţi garantează la sfârşit o eliberare completă şi elevatoare. Dar tot speri, pentru că acum e prea târziu să schimbi. Nu pentru că ar fi prea greu să schimbi, ci pentru că totul se repetă. Nimic nu rămâne etern, te consolezi cu conceptul de destin al omului. Omul face parte din lumea ce continuă să facă parte din lume după ce el nu mai face parte din lume. Prin copii, sau poate prin energii plutitoare. Atâtea posibilităţi frumoase, una trebuie să fie adevărată.
Amintiri. Nimic nu e nou, totul se transformă. Până şi felul cum îţi vezi istoria personală: începi să crezi că le-ai făcut pe toate, deşi nu ai făcut nimic diferit. Şi nu ai face mari diferenţe dacă ai face lucrurile diferit, asta te deranjează cel mai tare. Dai vina pe involuţia generală a lumii, e vina lor că simţi că e vina ta. Nu te mai simţi parte din "ei toţi", eşti doar tu şi elementele ce compun acest "tu", cei câţiva apropiaţi ce au rămas lângă. Te uiţi în trecut şi începi să realizezi că şi cei de lângă sunt la fel ca tine, pe lângă ceilalţi. Îţi ajung câţiva oameni ca să te simţi om, dar eşti oare doar atât de om cât pot fi ei? Şi ei - sunt oare atât de oameni pe cât pot fi?
   Dormi. Totul va fi bine.

unkempt attempt

where is all of it heading, when will it stop?
and if it'll stop, for what reason?
maybe i'll be tired, or even alone?
on the edge of the cliff, or maybe aloft.

the shadows grow colder, they're asking for me.
but "me" is not here, will it ever be?
again with the questions, i thought they were through,
i'm somewhere inside, in seek of a "who".

i stopped being reckless, but the pain did not,
i'm bearing this curse, will be left to rot.
however you see the face i display,
don't forget the soul, or else i may.

it's so dangerous and hard to respect -
the feeling that feelings are coming too late.
i need, so i close and i tend to neglect.
humans and gods -  teach me about faith.

i see that i can't see, but you can't as well,
no water for flowers, and therefore no smell.
superfluous at times, the wind calms the man,
but the wind is the wind, while the man - just a scam.

ashes > phoenix

Nu vă temeţi, nici mie nu îmi pasă că am renăscut.
Simţeam mai mult, nu scriam, îmi plăcea doar să ascult.
Nu te poţi obişnui să fii hamalul paradisului,
Pe la noi trebuie să fii atent ce dai şi cui.
S-a stins apogeul, potenţialul şi visul,
Ce vezi acum este foarte adevărul.

Mai siderat, mai concentrat, mai atent
La orice neînsemnat şi uzual sentiment.
Poate te temi că ţi-au murit fluturii, copile,
Sau că vei avea mai multe nopţi ca zile.
Îmi întreb oglinda câte atingeri mai vrea
Ca să se mişte, să mă mişte şi inima să-mi dea.

Mă îndrept spre un pozitivism neutru,
Omul e folositor, dar e doar un lucru.
Mai ştii când te-am numit divinitate?
Căci eu îmi amintesc fiecare noapte
De deces intens, intern, inuman,
Mă minţeam că simţeam că aveam.

Ceasul meu e cu o umbră în urmă,
Mor încet, într-o calmă furtună.
Dacă va fi să renasc din nou,
Voi fi statuie sau bibelou.

enumeratio sive inductio

    Trebuie să fii foarte atent, amintirile nu stau aşa cum le aşezi  tu. Nu ai o misiune concretă, dar nu ţi se dă voie să te exprimi complet.

   Cu siguranţă nu e dimineaţă, dar tocmai băusei o cafea. Nu aveai nimic de făcut parcă, erai liber. Sau aşa credeai tu. Te plimbai pe undeva, printr-un parc? Erau mulţi skateri, deci cred că parc era. Îţi sunase telefonul sau vorbisei deja. Probabil nu îţi mai aminteşti exact când, pentru că respectiva conversaţie te şocase puţin. Era o amânare sau o respingere şi chestiile de genul nu îţi pică bine. Da, cu siguranţă era parc.

era un fel de verde,
dar nu aşa voios,
mai mult nămolos.
nu-mi amintesc de soare,
căldură sau sudoare.
cu siguranţă însă
treceam încet pe lângă.

   Nu îţi mai aminteşti cum ai ajuns aici? Ai plutit pur şi simplu? Ah, stai, aveai o bicicletă. Doar că pedalai încet. Şi nu erai atent la ce te înconjoară, ca de obicei. Acum vedeai o stradă. Lângă un lac. Asta se întâmpla altă dată? Nu tot în ziua respectivă deci. Şi ce făceai? Nu uita, fără detalii inutile. Mai era cineva cu tine. Şi vă plimbaţi cu bicicletele? Te simţeai mai uşor ca de obicei şi nu te mai gândeai la nimic. Erai fericit.

în lipsa raţiunii mă mulţumesc cu orice.
nu mă mai gândesc cum şi de ce.
iar tot ce îmi făcea înainte rău dispăruse,
ca o ploaie încetând brusc,
nu simţeam nimic în plus.
sunetul de tren din depărtare
făcea bum, dar bum nu doare.
nu mai ştiu dacă era drumul
sau lumina orbitoare,
dar ceva era deschis,
un sentiment indecis.

   Te-ai dus la această petrecere şi apoi ai plecat pur şi simplu? Ce s-a întâmplat între timp? Văzusei ceva sau...pe cineva. Era întuneric şi căutai un taxi. Căutasei mult până să găseşti ceva. Cred că nu aveai chef să pleci nicăieri. Din nou cafea. Excesul ăsta nu e sănătos... Era mai bine dacă stăteai acasă. Şi acum nu aveai somn. Poate din cauza acelei persoane pe care o văzusei. Cu siguranţă însă voiai să faci ceva, ceva care să conteze, nu orice tâmpenie. Te-ai gândit să alergi, dar ştiai că nu o să vezi pe nimeni altcineva la ora asta şi nu îţi convenea singurătatea. Acum, mai mult ca niciodată, aveai nevoie de cineva. Şi te găseai total singur, cu un fel de insomnie.

cu legile stelare aveam relaţii bune,
nimic n-oprea imaginile să se-adune.
acest veştmânt umed şi rece
se îmbulzea în vene încet, încet
ca timpul să-l dezlege.
dar orele m-apasă şi timpul se transformă,
placidul geam al casei învăluie mentalul
şi făr' de-avertisment se zguduie în valuri.
iar gândul pleacă-n trombă,
din ce în ce mai negru, puţin animalic,
fuge de mine încotro apucă,
eu sunt lipsit de zâmbet, iar el ca o nălucă.
ţigara este lungă, dar fumul e nimic.

   Să continuăm această investigaţie minuţioasă. Nu crezi că există vreun element care ne scapă? Ceva adânc îngropat ce rămâne şi în acelaşi timp se plimbă? Eşti stabil acum, cel puţin aşa te simţi în ultimul timp. Vreun motiv pentru asta? Ah, nu mai eşti singur. Asta e întotdeauna binevenit, mereu ai fost cuminte când nu ai fost singur. Persoana de lângă tine este neliniştită de data asta, înţeleg. Şi consideri că ai o datorie acum faţă de sufletele astea pierdute, nu? Să ştii că nimic nu este aşa cum pare, sufletele sunt în general murdare.

nimic nu e aşa cum pare,
sufletele-s în general murdare.
de la ultimul până la primul ce s-apropie de tine,
ei sunt ei când tu eşti bine.
analizezi atributele inimii palpabile încercând să cunoşti,
dar virtuţile minţilor capabile sunt lacăte la cuşti.
au mai fost înaintea ta cei care încercau să dărâme zidurile
cu mâinile goale sau poate pline de idei goale.
ei nu au eşuat mizerabil, doar au făcut mizerie eşuând,
o mizerie ce nu se poate curăţa, rămâne ca o pată eternă,
ceva ce nu te lasă să pui capul pe pernă.
există motive sumbre şi cauze negre pentru culturile lor,
fără istorie, graniţe, guvern, limbă sau popor.
cert este însă că vin în vizită ca un popor nomad,
îţi incendiază ultimele păreri cum că nu ai fi în iad
şi te ascund undeva într-un colţ prăfuit şi plin de pânze,
provenite de la păianjeni ce se hrănesc cu ale fiinţei frunze.

   Aceste dihotomii îţi descompun inima în multe bucăţi ce se unesc şi formează curcubee asimptotice. Cum te simţi ştiind că nimic nu te mai poate salva de la drumul ales de bună voie şi silit doar de circumstanţe? Eşti tot cu zâmbetul pe buze, dar întreaga identitate îţi este coruptă de aceste inextricabile simţăminte. Ideologiile lor sunt total diferite faţă de motto-urile tale aforistice şi nu te mai poţi raporta la nivelurile lor infime. Eşti înăuntru? Înăuntrul cui? Cum adică al haosului? Nu mai ştii prin ce metode, dar ai ajuns la final.

aici este locul meu şi nimeni nu mă poate minţi că eu nu sunt rădăcinile acestea.
eroziunea din jurul meu este dovada pură a inteligenţei omului de tinichea.
aici este moartea alcoolului plâns în lacrimi de sirenă obosită de peşti care nu ştiu să fie hrănitori.
nici acolo, dar nici aici nu mai mor cei ce au uitat să moară atunci când lumea murea pe-afară.
viaţa e nedreaptă faţă de oamenii ce înaintează idei înainte să le dea slabilor sfori,
iar o ghiulea de nisip albastru amestecat cu apă răstignită în norii zorilor din gară
se trezeşte împinsă în tunul cordial al catastrofelor fără securitate financiară.
aici empiriştii s-au trezit cutremuraţi de roboţii plăpânzi, mutanţii feerici şi monştrii fără de mormânt.
nimeni nu îi împiedică, dar nimeni nu doreşte să dobândească de la noi acest legământ.
totul se învârte în jurul aceluiaşi deget de la un membru ce nu e nici mână, nici picior,
iar fulgii picaţi de pe îngerii lipsiţi de ghinion sunt numai buni pentru a astupa ochiul.
nu se mai vede nimic în timp ce pic din castelul blestemelor date de activiştii pentru drepturile păcătosului.
ei îmi tot şoptesc în ureche că a fost alegerea mea să îi dau deşteptului ce nu i-am dat prostului.
eu continui să insist asupra faptului că puterea mea e limitată la a alege să nu îi urăsc
sau să sedimentez pachetele de gânduri şi intenţii răsărite din treosc şi pleosc.
rândurile scrise se scurg singure, ude de transpiraţiile celor ce încearcă să le înţeleagă.
capul nimeni nu și-l apleacă în faţa sabiei ce uită să taie măcar câteva capete în grabă.

un alt fel de Tu

Am simţit o pastilă de senin

Din ce în ce mai aproape, conştiinţa lovind.

Ţi-ai schimbat felul de a fi din nou,

Călare pe principii solide, aruncând în jur cu foc,

cu pasiuni, cu opinii egale cu zero.

Eşti ca un joc de noroc,

mă simt ca şi cum

dacă te-aş încerca,

aş risca, dar în acelaşi timp aş inhala

Aerul fezandat impus cu atâta măiestrie

De atâta amar de timp petrecut pe drumuri

-drumuri, străzi, numai întuneric să fie

,dar ştim (noi - cei care te ştim) că porţi mereu cu tine lanterna

pentru a îţi lumina calea.

Intimidant e sentimentul că nu îţi mai aparţine cerul,

la fel cum înfrunzeşte asupra mea poziţia ta în mintea mea.

La fel cum vântul dictează zburătoarelor, indiferent de mărime,

la fel şi eu vreau să mă abţin de la ideea de "tu".

De ce nu vrei odată să înţelegi că nu mai poţi să exişti

-cel puţin nu în întregime, căci o parte din tine

o reprezint chiar eu.

Nu e vorba de faptul că sufletele sunt poveşti,

dar nu mai cred în poveşti.

Nu ai fi avut cum să exişti dacă nu exista o parte

din mine -aparte-

care să dorească atât de mult lipsa absenţei.

Acest act subconştient nu are temei,

singura calitate a sa este continuitatea.

Posibilitatea unui ceva pentru care să mori

şi să trăieşti -dar mai ales să mor-

s-a perpetuat înăuntrul meu până imaginea ta

s-a dovedit a fi cel mai apropiat

şi cel mai adecvat

element din lumea fizică -lumea ne-mea-

capabil de a îmi teroriza

viaţa.

Trecătorul insinuant îşi poate imagina cumva,

dar nu poate şti niciodată cum va

proceda odată pus în pielea mea.

Despre tine ştiu multe, mai multe decât restul,

ţi-am zis deja că am văzut încât să văd destul.

Pictorii s-au întâlnit cu toţi trecătorii

ce ţi-au ieşit în cale şi au cerut detalii,

dar aşa ceva nu se pune în culori,

fiindcă practic zbori

şi

nu te opreşti

decât pentru a îţi mai umple izvorul cunoaşterii,

dar asta doar de două ori pe lună,

atunci când e lună

plină.

Devorezi acest ocean gigantic ale cărui valuri

nu le vezi, dar le stârneşti şi în jurul lor

le simţi efectul asupra muritorilor.

Atunci când încep(ei, noi, stupizii) să cadă pe capete,

tu ştii

că ţi-ai făcut treaba cum trebuie

şi că poţi pleca acasă fără să te temi de ziua de mâine.

Nu există niciun copac în niciun parc

pe scoarţa căruia să nu îmi fi imaginat desenate

iniţialele tale (numele sufletului celor ca tine e universal)

,dar tu eşti ca un fum interminabil, abisal

şi nu poţi vedea ceea ce nu e acolo deja.

Nu mai dansa pe insula ta minusculă,

trebuie să înveţi să dormi în timp ce înoţi,

doar aşa poţi înţelege cum cineva

poate să se gândească la altcineva.