sextant pentru rătăcitori

Îmi car sufletul din fluturii voştri
Până în adâncul ploilor zgomotoase.
Îmi aşez cele câteva oase rămase
Şi privesc cum se privesc ei ca triştii.


Se zbate din nou foaia de la brumă,
Visele au căzut din nou pe acul ceasului
Şi aşa cum jocul anotimpului mă-ndeamnă
Umblu din nou în zig-zag, hai-hui.


Te închid în sughiţurile raţiunii mele,
Plină de zestre şi purtată de vânt,
Mă închin la spaţiul oblic dintre stele,
Mă închid în ceaţă, în iglu, în curând.

Întoarce-mă din nebunia ce am devenit,
Să nu mă laşi să transpir fără motiv.
E greu când cari multe în sacul de vid,
Se moare încet când se gândeşte lucid.

O nouă aşteptare îmi pune un nou junghi,
Norii îmi ţin ochii din obişnuinţa de a ierta,
Iar fiindcă graiul de pe buzele-mi e străvechi,
Stau încă pe opusul unei aripi de stea.

Aştept să revină bărcuţa mea mică
În care mă plimbam când dormeam,
Ca să mă simt din nou fără frică,
Să ştiu ce ştiam când visam.