lumină la ultimul etaj

iată, din cenuşă s-a ivit un zâmbet trandafiriu,
e al meu şi aş vrea aşa de mult să-l ţiu.
un buchet cules din roua pântecelor,
e ca sicriul nesiguranţei din viitor.
salvându-l din apa-ngheţată
aflat-am că nu ştiu să-not şi laolaltă
cu-mpunsăturile adunate-n surdină,
orbit-am de la firul capricios de lumină.

eşti zâmbet larg, dar pe a cui faţă poposeşti?
îmi sorbi nectarul ca să mi-l pui în poveşti,
în verzi amaruri descântate de-nţelepţi,
îmi smulgi din mine aproape două vieţi.
iar buzele-ncâlcite-n roata timpului
mi-ar împărtăşi duhul, dar pare-se, n-au cui.
ciopleşti o mască de absenţă temporară,
în tine-mi pun esenţa, dar tu o dai afară.

inspir praful uitat prin odăile carnale,
expir apoi un soi de copilărească jale
şi-mi caut abisul din care m-ai întrerupt
cu un feeric vis, în mine lung, dar scurt.
îmi gâdili palmele, te-ai rătăcit, pesemne,
nu-mi mai găseşti chipul sculptat de blesteme,
ştii oare pe cine şi de ce m-ai străpuns?
eşti tu antidot pentru-atâta plâns?

te simt mai aproape ca febra din noapte,
te scald în ligheanul cu maţe şi fapte,
ascund de mine frica, suspinul, pelinul,
îl las să-nconjoare conturul, deplinul,
în sutimi de secundă îl joc prin clipiri
de ochi, de regrete, de dulci amintiri
şi cum îmi striveşte bărbia-mi candidă
închid glas, ecou, şi-l las să v-atingă.