bat rar la poarta destinului

ţi-am zis că nu am destul încă în mine,
te-am lăsat să priveşti ce nu se vede în mulţime
şi din toate cele ascunse şi prăfuite
ţi-am arătat doar cât foc mi se-aprinde.
ai înţeles mai mult decât am presupus,
după cum te uiţi, după zâmbet, după plâns...
mai vrei să mai cunoşti, să mai descoşi din mine ghemuri?
te-ai mulţumit şoptind iubitor când tremuri?
eu ne văd cumva naivi şi cuprinşi înăuntru,
copii atinşi de vânt, dar ce ne spune vântul?

ce brumă înfundată mi se aşterne-n suflet
şi cât de mult vreau să sper şi să cred
că-n cer şi-n pământ şi în priviri de vis
te voi găsi din nou, poate aşa e scris.
şi ce înţelegătoare eşti, deşi nu-nţelegi
câte zac în mine, între noi şi în veci.
vezi, eşti ca un cuier pentru mine,
le-aştern pe toate în tine şi aştept vorbe line,
aştept iertare, gând bun, spus, arătat,
vreau să simt că tu simţi şi că e ne-ncetat.
sentimentul şi eul şi mai greu portofelul
te slujesc în esenţă,acu-o face penelul.

îmbracă-te în calm, un fel de duh bisericesc
vreau să duhnească în aer la noi în pridvor,
sunt liniştit, mă faci slab, mă faci prostuţ şi greşesc,
ai răbdare cu fragilul, ai speranţă-n amor,
am cu tine purtate prin cap mototol
amintiri, fantezii, tot ce pot şi ce ştiu,
să visez, să scrijelesc şi apoi să transcriu
din mine cu vorbe, cu fapte, cu griji,
te aştern pe frunte, te ajut să îmi urci
în vechile apăsări, noile statui de lut,
duetul nostru e un nou început,
oglinda-mi suspină: sunteţi mici,
da, îi spun, avem templu şi ogradă,
te privesc şi în suflet iar e...grămadă.

atât mai vreau doar, să te plimbi tu cât vrei,
să munceşti înăuntru-mi, fără să vadă ei,
să te-apropii şi oricât de mult m-ar durea,
să te doară şi pe tine şi să fii bolta mea,
cu aninături de stele şi de bolnavi meteoriţi,
care mi se prăbuşesc când îmi mai ies din minţi.
să ştii că viaţa ta nu e vândută în mine,
am împrumutat-o ca să-i intru-n robie.
e a ta inima-mi, şi poezia, şi soarta,
nu o fac des, dar când bat, deschide, tu, poarta.