în mine, pururea

te-ai întors iar lângă mine,
adânc, intens, un mărăcine
înfipt în talpa tălpilor,
pe jocuri de vis şi amor.
îmi e bine când te privesc,
te simt şi nu te ocolesc,
coboară lent prin al meu suflet,
sădeşte-mi gând duios în zâmbet
şi uită-te atent în mine,
atinge-mi doruri şi suspine.

adunătură de idei,
de lacăte şi de chei,
la întrebări eu sunt răspuns,
la ruga ta mă simt răpus.
îmi sună din nou şi din nou
zgomotul tău făcut ecou
al cerurilor înserate,
plouate, ninse, fermecate
pe care le-ai expus în pântec
cu versuri, dans şi verde cântec.

eşti un fel de-a țipa-năuntru
că de viaţa ta uşor mă umplu,
că porţile deschise larg
îmi sunt brad, molid şi fag,
natură dinamică-n plămâni
când pasiuni în mine-aduni.
te plimbi sau stai, eu nu mai simt
decât pasul tău gol pe nisip,
îmi eşti ca un val de nectar
în care înot în aval.

căldură mare în astă iarnă,
fluturii deseneaz-o fanfară
de fine mângâieri cordiale,
îmi iese mierea ta în cale.
şi-alunec, vezi, nu ştiu să merg
pe-al tău celest corp, efemer,
n-am învăţat încă să stau
deasupra celor ce mult au,
nu pot să merg la unison
cu-n oarecare gentilom.

ajută-mă şi plimbă-te,
ferice sunt, căci buzele
mi-au arătat de multe ori
incontrolabilii fiori,
că am nevoie să mai ies
din întunericul pervers,
să îţi simt luna luminând
al meu rinichi, al meu plămân.
toate obiectele din mine
la tine vor să se închine.

prin sânge-mi eşti, din soare eşti,
te fac eternă prin poveşti,
te-mping alene printre vene
să vezi spiritul cum discerne
între tine şi-alte blesteme.
să vezi cum ştie ce e bun,
animalul vechi, plăpând,
să-i vezi colţii, ochii antici,
să te lase să-i seduci.
şi-apoi, încet, să te duci...

locuieşti aici chiar şi când dorm,
nu vezi c-atunci te văd diform?
te simt undeva, nu ştiu cum,
dar nu mai eşti tu, doar un fum
de plante, vise şi insule goale,
încât şi tu rămâi fără petale.
aşteaptă, viaţă, până-s conştient,
stăpân pe mine şi pe armament,
nu vreau s-ucid iubirea ta,
eşti prea târziu, eşti pururea.

mă chinuieşti şi mă opreşti
din ale vieţii griji lumeşti,
în gând mi te-ai înfiletat,
în inimă fierbinte te-am aflat.
eşti pretutindeni, eşti mereu,
în mine-atârni atât de greu,
mi te învârţi pe chip şi pe privire,
trupu-mi-e sclav la a ta simţire.
eşti prea mult suflet pentru ale mele gratii,
eşti prea mare printre prea multe stafii.

o amintire îmi şopteşte rar
că şi tu eşti amintiri în calendar,
c-atunci când nu eşti, continui să exişti
în încăperile menite pentru trişti,
acolo unde mi-au murit demult
alţi oameni, suflete, altfel de tumult.
dar eu te văd şi simt şi îţi simt viaţa,
mai ales în somn şi apoi dimineaţa,
în cafeaua caldă, în ţigara neagră,
peste tot eşti rece, doar în mine caldă.

iar tu eşti bună, nu te supăra,
în mine toate-s alandala,
doar că atunci când nu eşti lângă,
organele instant îmi stau să plângă.
te ataşez unor vise pierdute,
te fac uitată printre vrute şi nevrute.
nu pot să funcţionez perfect normal,
eşti pentru mine suflet, dar şi raţional.
mereu mă prăbuşesc fără de ea,
dar nu o voi uita, e-aici, e pururea.