eşti sidefie, umbră călduţă de pudoare
şi vizitii toţi îţi pun caii în cale,
iar de te vor plimba prin ceaţa orbilor,
ia aminte şi la acel singur trecător.
să nu-l iubeşti, chiar dacă aşa te-ai împlini,
salută-l doar, arată-i batista cu iubiri.
şi de ar vrea să urce cu tine în caleaşcă,
închide-te în tine, închide-a ta fereastră.
coboară la ultima potecă din pădure,
acolo ţi-o fi locul, vreun pom menit să-ndure
veşnica ta lumină difuză şi retrasă,
adusă din a nopţii rochie de crăiasă.
iar de chiar şi-acolo auzi şoapte tiptile
ale singuraticului însetat de idile,
să nu fugi de teamă că ai putea să pierzi,
întinde-te-n izvor, pe lângă ramuri verzi.
suntem fragili, iubito, şi eu, şi solitarul,
sau poate suntem acelaşi, un unul sau un altul.
oricum ar fi, nu ne uita şi nu fugi de noi,
măcar cu coada ochiului să te vedem, apoi,
ştiind că nu poţi fi, că nu ne poţi salva,
vom duce-n continuare apa, creanga, viaţa.
în orice vom trăi, în orice vom crea,
vei fi a noastră muză, dar niciodat-a mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu