Te vreau şi nu ştiu cine eşti.
Nu vreau să mă mai uit înăuntrul meu atunci când închid ochii, nu am descoperit decât abis şi întuneric. Vreau să uit că lipsa mea de activitate este un principiu ce a început să mă definească, trebuie să mă simt util înspre cineva, iar eu nu sunt răspunsul, eu am încetat de mult să mai fiu chiar şi o întrebare.
Nu îmi imaginez că mă voi schimba cumva sau că mă voi comporta într-un anume fel, istoria mea a fost scrisă şi personalitatea infantilă ce s-a relevat în cazul meu mă domină de mult. Şi mai am multe imperfecţiuni, pe care nu ştiu dacă mi le poate accepta cineva vreodată. Poate doar Tu. Sau poate nici nu trebuie să mi le accepţi, poate trebuie să priveşti printre ele şi să îmi priveşti sufletul obosit drept o zdreanţă ce merită purtată chiar şi aşa, o chestie ce nu îţi acordă confortul şi imaginea dorită, dar care îţi încălzeşte largul corp spiritual.
Cel mai mult îmi doresc să nu mai dorm, căci nu se numeşte visare ce se întâmplă cu mine. Ochii închişi şi trupul în poziţie de făt nu îmi conferă nicio misteriozitate, din contră, îmi sfâşie puţinul uman ce a rămas în mine. Şi dacă aş dormi cu tine în minte sau chiar lângă mine, ce rău ar face asta celorlaltor? Căci eu nu îmi doresc să îi deranjez, aşa cum nici pe tine nu îmi permit să te împiedic din viaţa ta. Asta aveţi voi, oamenii, nu? Viaţă şi vise. Eu nu le am şi tot îmi doresc pe cineva cu viaţă şi vise. Poate asta e prăpastia mea, faptul că inima mea cerşeşte prea mult după lux şi piscine pline de sentimente.
Şi nu aş zâmbi, aş dormi în continuare, stabilizat fiind de zâmbetul ce mă săgetează doar pe mine. Nu aş fi un om mai bun, dar cu siguranţă ar fi totul mai bine. Nu m-aş mai lega singur la şireturi, pentru că nu m-aş mai încălţa, oriunde m-aş duce, aş fi doar eu înconjurat de miile tale de braţe ce îmi alină tangenţial braţul meu nealungit decât în interiorul meu. Şi m-aş cutremura. Poate împins de acest val, aş învăţa să fiu şi pentru altcineva, sau măcar pentru ceva. Poate tu vei fi Veritasul meu.
Dar mai este mult drum până acolo, eu nici nu te cunosc şi de asta mi te imaginez că fiind un specimen sălbatic, ce visează că zboară şi în timp ce nu visează chiar zboară pentru ochii celorlaltor. Tu vei fi fost cum vei vrea, iar eu voi fi fost un simplu panou plin de umbrele privirilor tale. Şi ştiu cum privesc oamenii, întotdeauna am ştiut ce e cu esenţa lor. Esenţa ta nu ar trebui să fie compatibilă cu a mea, căci unicitatea cuiva ce ar putea trăi cu dereglarea mea este de sine stătătoare, tu exişti doar în tine, exact ca o pasăre călătoare ce s-a pierdut de stol, dar nu disperă şi nu se simte singură, pentru că ştie cum să miroasă aerul din jur şi ştie încotro o port curenţii vieţii. Şi ca să continui analogia zborului, poate singură în zbor m-ar putea observa şi pe mine, printre norii cenuşii plini de furtuni nepornite încă; un mic ghemotoc de sânge închegat ce nu şi-a găsit clonţul care să îi cotrobăie prin amintiri şi refugii.
Te-ai sătura să mă ţii în sânul tău cald şi să îmi mângâi fruntea împietrită de friguri externe şi mai ales interne. Dar ai fi tot alături, în stânga sau în dreapta mea, sau în nordul conştiinţei mele. Ai tinde să ieşi din interiorul meu, spre deosebire de represiile negative ce sălăşluiesc parcă dintr-o altă viaţă în coşul de rufe murdare al sufletului. Aş fi mâhnit că nu am ce să îţi ofer, dar tu ai fi tot lângă, tot caldă. Asta te deosebeşte pe tine de realitatea căutării, faptul că tu ai rămâne nestingherită în jumătatea braţului meu odihnindu-se pe scânteia căldurii tale. Atât am şi cu atât pot să îmi caracterizez sincer ciobul de suflet ce mi-a rămas pur: o jumătate de braţ ce nu poate cuprinde nimic, doar poate atinge ca un flagel miile de impulsuri chimic-neuronale transmise de tine. Şi le ştie prea bine pe toate, în antichitatea sa a mai fost în jurul altor bărbaţi incompleţi, dominându-le sau nu soarta. Poate unii au ştiut să profite de crâmpeiul de viaţă phoenixian oferit.
Pare că îţi scriu ţie, dar Tu, ca şi Ea, nu existaţi. Vă învârtiţi în micul meu creieraş ca nişte idealuri şi principii de viaţă autohtone, ce nu pot vieţui şi mai ales convieţui. La fel cum eu m-aş topi în căldură şi aş uita cine sunt şi de ce sunt, la fel se diluează toate aceste idei în mocirla divinităţii conştiinţei mele.
Dacă va fi vreodată să exişti, nu uita că noi nu vom pleca nicăieri, că nu am cu ce să mă îmbrac în faţa ta şi că voi avea mereu nevoie de pătura sufletului tău pentru a nu îmi mai fi rău. O stupiditate din partea mea să cred că am leac, dar cu siguranţă răspunsul nu se află în mine, la fel cum şi întrebarea de mult şi-a luat bagajele şi a plecat. A zburat din mine sub forma unor cuvinte: "Tu", "Ea". Găseşte-mă, căci eu nu ştiu decât să caut în mine şi l-am pustiit pe nenorocit demult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu