De ce e aşa frig?
Şi când se va opri
Ploaia de nimicuri?
Oasele plâng cu aşchii
de melancolie.
Îndepărtate sunt căile
ce duc spre altădată.
Se scurtează mânecile cămăşii
La fel cum viermii cresc
de dragul timpului.
Strigi, strigi,
strigi
până tuşeşti sânge
de la corzi vocale închegate
de sânge nămolos.
Pierdute sunt pagini
din cioburile în care
te-ai redesfăcut în pântece.
Mori şi plângi deodată,
în nimic şi pentru nimic.
Spart în tulburări existenţiale
Minţi din nou în frânturi,
din firimituri îţi mănâncă
plămânii păsările
vântului.
Te stingi ca o ţigară aruncată
la porţile iadului, să se reaprindă
din germenii întunecaţi ai fiarei.
De ce nu vrei să te opreşti
din auto-distrugeri fireşti?
Mori în moartea mea odată,
Ca îngeri mori, ca o
săgeată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu