Stai printre întrebări, acolo, uitat de toţi.
Sete ai de întâmplări şi mai ai doi colţi.
Împreună cu tufişul constiinței-ntortocheate
Îl priveşti sec în oglindă pe-un om văzut doar din spate.
Mergi, dar tu crezi că alergi, că te zbaţi şi că descoperi,
Mergi încet, tiptil, omidă fără capăt, fără treaptă.
Printre-atâtea vise surde şi cenuşă, amăgiri,
Te împiedici şi de umbră, şi de suflet, şi de faptă.
Eşti un fel de-a spune lumii că nu contezi şi nu contează
Nici ce vezi, nici cum te văd ei, nici când mori cine veghează.
Ea-i acolo, te aşteaptă şi în somn chiar te priveşte,
Te doboară cu oftaturi -ale tale, ale ei-
Ea-i durerea dintre oase, desenată printre fresce,
Ea e binecuvântarea muşcăturilor de viespii.
Ştii că este, nu ştii cum, vrei doar să fie acum,
Să mai soarbă dinlăuntrul cercurilor lungi de fum,
Să mai simţi cum pe nisipuri pierdute şi aruncate
Ai alunecat deodată în crude vânturi disperate.
Ea te cheamă, pare-mi-se că îi cheamă pe toţi morţii
Să le-arate graniţele ce-nconjoară îngerii.
Tu şi moartea zi de zi
Vă zâmbiţi ca doi copii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu