începutul de sfârșit

Vântul bate negru-n dimineaţă,
Lumea-i ceaţă, lumea-i greaţă.
Toamna grea pică sub pleoapa mea
Ca un negru sentiment de resemnare.
Vântul mă face să văd aievea
Cum vârtejul din ceaţă nu mai are răbdare.

Pe geam noroiul din apa nebăută
Îmi trezeşte-o inimă vrută-nevrută
Şi curenţi de renunţări albastre
Se-ncumetă să-mi zâmbească printre glastre.
Oh, floare ce mori uşor fără vreo vină,
Spune-mi, sufletul tău când va să vină?

Rod al neverdelui tomnatic,
Copt în suc de vis atlantic,
Eşti must de vise şi-amintiri,
Eşti vin când durerile sunt doar iubiri.
Te sorb adânc, cu ochii strâns închişi
Şi sper să văd apoi doi albatroşi,
Doi irişi neanoști printre pereţi,
Ce m-ar privi lasciv, pervers.
Mai iau o gură şi mă-nveţi
Cum să mai scriu un vers.

Trag înăuntru cu mine şi cu statornicia,
Cu veselia de a privi extincţia din spate,
De ce te dai, natură, tu pe spate?
De ce te-nchizi cu ale tale lacăte?
Pus strâmt în colţ, caloriferu-asudă
Sub frigul ce tiptil-tiptil se-adună.
Şi echilibrul dominant din cameră
E strop de vin şi fum gros de ţigară.

Te stingi încet, dulce cuget, amar gând
Al puilor de moarte de curând,
Al vieții-analfabeți ce sar râzând,
Al jocurilor de nins plăpând.
Te metamorfozezi în degete
Bune de pus pe pianul cerului
Din care cad lacrimile albului
În gura celor fără vaiete,
Fără plămâni pentru aerul încovoiat
Sau inimă s-o pună la murat.

Veni-va ca o copertă de protecţie
Să ne facă pe toţi interjecţie.
Cum poate fi un majestic alb
Atât de rece, atât de grav?