insomniscience

   Hai să nu mai vorbim despre mine, hai să vorbim despre tine. Nu ai avut, dar ai crezut. Ai crezut că ai totul sau pur şi simplu nu aveai timp să te gândeşti la asta, pentru că erai mic. Să pornim de la origini, deşi nu e indicat să te uiţi în spate. Nu mai eşti nimic de atunci, nu crezi? De fapt, tu nu crezi, tu doar creezi. Ai buclele astea intermediare în care îţi petreci timpul, mediile astea conjucturale sunt potrivite pentru tine, deşi nu ai capacitatea mult dorită de a îţi impune propriile circumstanţe, imaginea ta asupra imaginii lumii. Aşa ai fost mereu, motiv pentru care ai avut tendinţe de victimizare. Să trăieşti era ca o joacă, nimic nu era dificil, pentru că nimic nu era real. Eul tău stagna în dezvoltarea sa, dar stagna la apogeu, trăirile tale erau parvenite, pentru că nu tu urcasei, ci acolo erai de la început. Dacă e să existe suflet, în perioada aia erai el însuşi, nu aveai nimic altceva şi îţi convenea. Nu erai nici atunci mulţumit total, dar nu vedeai, nu simţeai, nu făceai gălăgie că nu îţi convine sau că nu mai vine odată. Totuşi, eşti diferit total.
   Se numeşte maturizare, ţi se deschid toţi porii cunoaşterii şi nu mai faci faţă infuziilor de realitate. Totul e în spate, nu mai eşti aici sau acolo, mereu vrei altceva. Schimbi obiecte pe obiecte, dar sentimentele rămân aceleaşi. Nu sentimente siropoase, ci gânduri de tip cameleon, pe care nu poţi să le baţi sau străbaţi. Fie că eşti violent sau resemnat, tot aceeaşi nelinişte îţi domină nopţile. Cel mai rău e când realizezi că eşti singur în lumea ta, care nu e închisă, ci foarte deschisă. Paradox: eşti liber. Omul nu suportă posibilităţile prea mult timp, vrea ceva ca să nu fie tentat să altceva. Dar tu deja eşti altceva, eşti convins că semenii nu te pot înţelege, ai ceva aparte, nu porţi discuţii, ci renaşti de fiecare dată în contexte echilibrate de propriile cunoştinţe. Şi cel mai rău e când realizezi că nu cunoşti nimic de fapt, tot ce ai e experienţa altor dubioşi plini de dubii la fel ca tine, care nu mai sunt aici să trăiască în locul tău. Rămâi acea carcasă ce este încărcată involuntar de tot ce te înconjoară şi simţi de fiecare dată că nu mai poţi duce. Nu te-ai schimbat, te-au schimbat ei. Poate e o minciună, poate nu, oricum o accepţi, ai încetat demult să mai gândeşti. Dacă ai gândi, ai regreta. Păstrează-te ocupat. Îţi place să te vezi mobil, activ şi nu simţi cum ţi se spală într-o apă incoloră, inodoră şi insipidă ultimele tunele către suflet. S-au astupat de atâta solid imuabil, nu îţi mai permiţi să visezi, pentru că ştii prea bine că nimic nu merită. Diferenţa dintre stabilitate şi nebunie e foarte mică şi uşor de cutremurat, iar instinctul de conservare te ţine implicat în societate. Nu e un lucru rău, e probabil unicul la care ai avut vreodată potenţialul să ajungi, dar în scurtele momente dinainte să adormi te întrebi mereu: dacă aşa, poate că altcumva? Nu prea mai ai nimic în plus faţă de chestiile cu care te-ai obişnuit, fie ele cât de intime şi plăcute.
   Dar de ce? De ce să nu fie un Dumnezeu şi pentru tine, care să te aibă în grijă, chiar dacă nu îţi modifică nimic din rutina zilnică. Nu înţelegi, dar începi să speri. Nu mai eşti interesant pentru alţii şi nici pentru tine, dar nu te-ai pierdut pe parcurs. Acum eşti interesat de ce e dincolo de tine. Dincolo de tine sunt alţii, care ţi-au inventat divinităţi în care să te regăseşti, pe care să le iubeşti. Căci asta îţi lipseşte, iubire. Nu ştii ce e, ştii doar că e bine. E totul în mintea ta şi nu ţi-o zic eu, ţi-o zice mintea ta. Partea asta te macină cel mai mult, eşti destul de inteligent ca să îţi dai seama că faptul că porţi atâtea netrăiri în tine nu îţi garantează la sfârşit o eliberare completă şi elevatoare. Dar tot speri, pentru că acum e prea târziu să schimbi. Nu pentru că ar fi prea greu să schimbi, ci pentru că totul se repetă. Nimic nu rămâne etern, te consolezi cu conceptul de destin al omului. Omul face parte din lumea ce continuă să facă parte din lume după ce el nu mai face parte din lume. Prin copii, sau poate prin energii plutitoare. Atâtea posibilităţi frumoase, una trebuie să fie adevărată.
Amintiri. Nimic nu e nou, totul se transformă. Până şi felul cum îţi vezi istoria personală: începi să crezi că le-ai făcut pe toate, deşi nu ai făcut nimic diferit. Şi nu ai face mari diferenţe dacă ai face lucrurile diferit, asta te deranjează cel mai tare. Dai vina pe involuţia generală a lumii, e vina lor că simţi că e vina ta. Nu te mai simţi parte din "ei toţi", eşti doar tu şi elementele ce compun acest "tu", cei câţiva apropiaţi ce au rămas lângă. Te uiţi în trecut şi începi să realizezi că şi cei de lângă sunt la fel ca tine, pe lângă ceilalţi. Îţi ajung câţiva oameni ca să te simţi om, dar eşti oare doar atât de om cât pot fi ei? Şi ei - sunt oare atât de oameni pe cât pot fi?
   Dormi. Totul va fi bine.