un alt fel de Tu

Am simţit o pastilă de senin

Din ce în ce mai aproape, conştiinţa lovind.

Ţi-ai schimbat felul de a fi din nou,

Călare pe principii solide, aruncând în jur cu foc,

cu pasiuni, cu opinii egale cu zero.

Eşti ca un joc de noroc,

mă simt ca şi cum

dacă te-aş încerca,

aş risca, dar în acelaşi timp aş inhala

Aerul fezandat impus cu atâta măiestrie

De atâta amar de timp petrecut pe drumuri

-drumuri, străzi, numai întuneric să fie

,dar ştim (noi - cei care te ştim) că porţi mereu cu tine lanterna

pentru a îţi lumina calea.

Intimidant e sentimentul că nu îţi mai aparţine cerul,

la fel cum înfrunzeşte asupra mea poziţia ta în mintea mea.

La fel cum vântul dictează zburătoarelor, indiferent de mărime,

la fel şi eu vreau să mă abţin de la ideea de "tu".

De ce nu vrei odată să înţelegi că nu mai poţi să exişti

-cel puţin nu în întregime, căci o parte din tine

o reprezint chiar eu.

Nu e vorba de faptul că sufletele sunt poveşti,

dar nu mai cred în poveşti.

Nu ai fi avut cum să exişti dacă nu exista o parte

din mine -aparte-

care să dorească atât de mult lipsa absenţei.

Acest act subconştient nu are temei,

singura calitate a sa este continuitatea.

Posibilitatea unui ceva pentru care să mori

şi să trăieşti -dar mai ales să mor-

s-a perpetuat înăuntrul meu până imaginea ta

s-a dovedit a fi cel mai apropiat

şi cel mai adecvat

element din lumea fizică -lumea ne-mea-

capabil de a îmi teroriza

viaţa.

Trecătorul insinuant îşi poate imagina cumva,

dar nu poate şti niciodată cum va

proceda odată pus în pielea mea.

Despre tine ştiu multe, mai multe decât restul,

ţi-am zis deja că am văzut încât să văd destul.

Pictorii s-au întâlnit cu toţi trecătorii

ce ţi-au ieşit în cale şi au cerut detalii,

dar aşa ceva nu se pune în culori,

fiindcă practic zbori

şi

nu te opreşti

decât pentru a îţi mai umple izvorul cunoaşterii,

dar asta doar de două ori pe lună,

atunci când e lună

plină.

Devorezi acest ocean gigantic ale cărui valuri

nu le vezi, dar le stârneşti şi în jurul lor

le simţi efectul asupra muritorilor.

Atunci când încep(ei, noi, stupizii) să cadă pe capete,

tu ştii

că ţi-ai făcut treaba cum trebuie

şi că poţi pleca acasă fără să te temi de ziua de mâine.

Nu există niciun copac în niciun parc

pe scoarţa căruia să nu îmi fi imaginat desenate

iniţialele tale (numele sufletului celor ca tine e universal)

,dar tu eşti ca un fum interminabil, abisal

şi nu poţi vedea ceea ce nu e acolo deja.

Nu mai dansa pe insula ta minusculă,

trebuie să înveţi să dormi în timp ce înoţi,

doar aşa poţi înţelege cum cineva

poate să se gândească la altcineva.