Momente când...realizezi că momentul este doar revelația bine stabilizatei perioade de viață prin care treci. O perioadă recent de căruntă, definită nu de stări, ci de scăderi. Scăderi în nevoile de stimuli externi, scăderi în intensitatea zbuciumărilor. Un interval nedelimitat, dar aparent scurt, care începe prin a reînvăța să legi cuvinte precum șireturi. Partea interesantă se arată însă în procesul de amintire melancolică a potecilor bătătorite de tălpile arse de cuvinte strâmb legate. Interesant aici este modul cum cuvântul s-a legat de tine și tu de el, declarând război inexprimărilor latente. O declarație strâmbă, pornită de la simboluri strâmbe, acel laitmotiv de care te-ai folosit pentru a te schingiui sistematic în exprimări vii. Lăsând cuvântul să te încalțe, tălpile nu mai dor, pentru că acum pedalezi în gol și creezi energie generatoare de sens.
Trecutul unui lexic viu nu se șterge cu una cu două, dar cert este că ființa are suprafețe restrânse atinse atunci când te târăști pe creier, când te zbați iar pentru același regn de sens, când doare doar reușita, nu și procesul. Nu e greu să te redefinești, doar dacă de la început nu te-ai putut întreba întruna cine ești. Acele inexprimări pe care nu le poți uita, pentru că nu le-ai exprimat încă...Acele dureri pe care te-ai luptat să nu le abandonezi, pe care le-ai blestemat, dar folosit ca un pervers pentru a oferi o imagine de cât de pervers poți fi...Aici se vede ce ar conta mai mult decât sensurile unice, când sapi exact în cine ai fost înainte și după conștiință. Ruptura este răspunsul, originile nu sunt diluate niciodată.
Identificând procesul, ne luptăm mai degrabă cu algoritmi decât cu vreo coordonată. Ruptura pare că izbește atât în tine, cât și în cuvânt, atât în nevoia de exprimare, cât și în mecanismul de învățare. Conceptual, dacă ascultăm cu atenție, nu ni se cere decât să uităm cine nu putem fi. Mai degrabă teoretic decât aplicat, a analiza concret cât de legați suntem de cuvânt, observăm că trebuie să mergem pe lângă sinceritatea senzațiilor și mult peste coerența lingvistică.
La început am fost strâmbi, naivi ai unității. Cuvântul găsindu-și un altul și închizându-se toate ermetic, suntem supuși unei tulburări în timpul consultației. Pentru că în paralel, difuzia ne reprezintă, dar cuvintele par că ne salvează exact de această parvenire. Uzitând în sus-numita consultație totul mai puțin un rafinament disociativ, cuvintele se arată ca prinse de rădăcinile patologice ale rupturii, tulburării. Algoritmul deci rămâne de negăsit, cuvintele ori au fost ale noastre, ori sunt doar ale eului-bolnav. Singura șansă este în compartimentul de inexprimări, în acele fantasme rezervate psihedelicului de obicei. Soluția se ascunde mai degrabă în a ne aminti toate cuvintele generate de cuvinte nespuse.
Deocamdată, prin trăirile unor astfel de momente-perioade, în care în sfârșit începe să doară faptul că te târăști pe creier, o nevoie de reevaluare a narativului este singurul lucru pe care îl pot simți. În această liniște a spiritului ce începe să accepte realități precum standardizarea nefericirii, o altă realitate urlă să fie și ea asimilată ca una din puținele legi ale firii cu care este important să nu te lupți: cuvântul este doar o răzvrătire împotriva sinelui.
Dar care sine? Pentru poet este ușor să se lămurească, în lumea sa imaginară tălpile arse sunt doar o metaforă pentru a își căra inima, creierul, nucleul prin cele mai primejdioase zone ale trăirii intense. Pentru omul care urlă tot timpul însă, pentru cel care mereu a fost dominat de necunoscut, asemenea jocuri identitare par toate la fel, supuse. Atunci când mesajul este deja știut, iar forma, structura, zeama spleenului par toate să conducă înspre zădărnicia oricăror jumătăți, sfârșituri, sau începuturi...Atunci contrastul dintre derapajul cuvintelor ce desenează estetic de liber și dintre tangibilul care ne învață despre o știință a imanențelor nu satisface, mai degrabă invită la analiză atentă.
Algoritmul sinelui este strâns legat de calitatea viscerală a inexprimărilor. Asta știu sigur. Restul poate veni ușor-ușor pe măsură ce rupturile devin mai clare, anume pe măsură ce le absorb din ce în ce mai mult, pe măsură ce las lupta cu sinele doar pe mâna Cuvântului nociv, nu pe mâna exprimărilor strâmb de corecte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu