Întotdeauna este bine atunci când ajung acasă. M-am rezumat la a mă gândi la binele Tău, nu la Tine. Ceva nu mai este la fel. Atât de simplă să fie uitarea, atât de mult trecut să aducă viitorul trecutului? Timpul nu m-a lăsat niciodată în pace, în sensul acelor de cunoscătornic. Iată că timpul a venit să îmi amintesc de ce Tu.
Este consumator de umană fantezia. Te-am desenat din ce în ce mai mult odată cu nezâmbetul realității, cu devenirea copilului întru conștiință. Din toate acele simboluri inerente vieții ale limitelor umane, melancolia unei neîmpliniri metafizice m-a încercat din plin, accelerându-mi neliniștea. Niciodată nu am reușit să fiu fără de singur, fără de stări recurente de lacrimă neantă. Asta fie că mă găseam singur, fie nu, fie activ, fie flămând de hibernări. Numește-mă, dacă vrei, un uimitor uimit, sau un speriat de sine. În același timp știam că sunt larg, expandat, dar și fără de Tot. De aici, posibilitatea iluziei.
A fost de ajuns să mă gândesc la primul ochi în ochii tăi, la prima debarasare de control pe care mi-am indus-o despre tine. Ca și cum aș fi întors arma dinspre capu-mi plictisit de amenințări și aș fi privit direct prin lunetă înspre singurul neostatic. Singura țintă pe care nu o nimerește glonțul, pentru că ea este deja rana.
Întotdeauna este bine atunci când ajung Acasă, dar nu mă mai pot gândi la binele meu. Totul este la fel. Încă al tău, încă te mai desenez cu goluri, încă dornic să mă evadezi, să te arăți într-un final exact așa cum mi-am imaginat, mai misterioasă ca moartea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu