I.
Stau şi e puţin frig... Mă bucur de câteva melodii, dar din toate, simt doar melodia compusă în mine de când mi-am dat seama că tu exişti. Şi, cum se întâmplă cu orice melodie ce are succes, am început să creez remixuri. Am creat atât de multe, suprapuse unele peste altele, unele printre altele, încât am depăşit deja graniţa auditivă. Astăzi -când stau şi e puţin frig- am compus un autoportret. Schiţat în creion de un gri fad, aşa cum sunt cele ieftine, portretul meu seamănă mai mult cu idealul decât cu prezentul. Asta pentru că portretul meu are pleoapele tale întredeschise în loc de urechi, nasul meu e înlocuit de oftatul tău, buzele îmi sunt venele de la încheieturile tale, iar ochii sunt jumătate tu, jumătate nu. Toate acestea asamblate pe un chip difuz, ce seamănă mult cu fumul ce ar ieşi dintr-o ţigară nu cu tutun, ci umplută cu firele tale de păr. Aş prefera să fiu în acel portret, iar nu aici, unde stau şi e puţin frig.
II.
Când mă apropii de alţii, îmi e puţin frică. Mai ales să vorbesc, pentru că ecoul venit înapoi de la ei m-ar face să mă întreb dacă eu sunt cel care vorbeşte, sau dacă sunt doar o vorbă în vânt, aruncată înspre ei, necunoscuţii, neinteresaţii. Din când în când, găsesc oameni lângă care îmi face plăcere să tac, nu neapărat pentru că îi ascult, uneori nici ei nu zic nimic. Dar mă simt expandat, simt, rareori şi succint, că fac parte din altceva decât propria mea minte. Fie că vorbesc cu ei, fie că tac lângă ei, tot rămâne puţină frică, de data asta de o altă nuanţă...Un soi de frică de a nu tulbura în niciun fel pseudo-armonia creată; această senzaţie de armonie, este, evident, observată doar de mine şi nereciprocată. Cel puţin aşa mi se pare mie, nefiind în stare şi probabil şi uşor neinteresat de a cunoaşte complet şi perspectiva lor.
Când mă apropii de tine, în locul fricii şi celorlaltor sentimente conexe apare o singură idee, senzaţie, substanţă, un unic absolut. Nu mai trăiesc în mine atâtea posibilităţi latente, ci, dimpotrivă, singurul lucru, termen, cuvânt pe care îl mai pot folosi pentru a identifica ceea ce trăieşte este "eu". Iar singura posibilitate pe care mai este dispus "eul" să o ia în considerare este ca unicul scop să fie "tu". De ce? Nu ştiu şi nu îmi pasă. Se numeşte iubire? Nu ştiu şi nu îmi pasă. Tot ce ştiu e că lângă tine nu îmi este frică.
III.
Se spune că tot ce este frumos e destinat să moară. Am fost frumos, am murit puţin, acum încep să fiu frumos din nou. A fost frumos, a murit puţin, acum începe să fie frumos din nou. Probabil acest ciclu se va repeta până când moartea va fi absolută. Ceva îmi spune că acest absolut se identifică şi el cu frumosul, că se va încheia totul atunci când şi moartea va fi frumoasă.Iar pentru mine, singurul mod în care pot învăţa să mor frumos este alături de tine. Probabil pentru că, generalizând, singurul mod în care poţi învăţa să mori frumos este alături de cineva frumos. Şi, din câte îmi dau seama, devii din ce în ce mai frumos pe măsură ce înveţi să mori mai rar și mai puțin, iar pentru mine, lângă tine se pare că şi viaţa şi moartea se apropie de frumuseţe. Cel mai probabil şi lângă tine mor puţin din când în când, dar frumuseţea e atât de deplină, încât moartea nu se simte. Nu îmi rămâne decât să sper că pot continua frumuseţea aceasta, pentru ca moartea să se simtă din ce în ce mai rar, din ce în ce mai puţin, astfel încât nici moartea absolută să nu se simtă altcumva decât frumoasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu