Tu nu vei cunoaște niciodată dulceața din durerea mea. Nu ai cum să cunoști apăsarea și intensitatea din mintea mea. Sunt dificil, crede-mă. Sunt mai dificil decât mi-aș fi imaginat vreodată. Îmi deschid ochii în fiecare zi doar ca să culeg praful de pe imaginația demonilor mei. În timp ce mă plimb, îmi măsor fiecare senzație din fiecare deget de la picior. Și fiecare sentiment de acest fel mă apropie mai mult de ceea ce tu nici nu știi că există. Văd viața ca pe ceva trecător, ca pe o actualizare a istoriei. O valență posibilă doar din amintirea colectivă a...universului. Eu știu tot timpul că tot timpul și spațiul sunt în mine. Iar tu nu știi asta, nu poți vedea asta.
Cel mai greu îmi este nu să știu că sunt singur în universul meu, ci să simt și feluritele îngânări externe. Ce orchestră de dungi multicolore, ce sfâșieri nemonotone mă cuprind, doar eu știu. În fiecare ființă văd doar stânca din care este ea făcută, dar, în același timp, simt fluiditatea din ochii ei. Ochii plantei îmi cerșesc ploaia din lacrimele mele, ochii câinelui vagabond îmi cer o felie de pâine cu o coajă închistată în soare. Un fel de soare ce nu te arde, nu te transpiră și nu te minte că lumina este doar până când încetează să mai fie...Un fel de ploaie izvorâtă din sângele divinității înseși. Și tu nu cunoști, nu vezi jalea lumii în care trăiești. Pentru că ești prea puternic. Eu am renunțat de mult la putere, la orgoliu, la controlul asupra mea și asupra emoțiilor. Căci emoțiile nu sunt ale mele, sunt ale stâncii din mine, ale bivolului ce bea apă din fântâna plurității. Dacă ar mai trăi acum, Nichita nu ar mai plânge, căci tot plânsul pe care el îl credea posibil s-a transformat în solid. Piatra din ochiul său s-a întors la muntele îngerilor. Iar în curând cuvântul "înger" nu va mai însemna decât "piatră".
Vezi tu, m-am săturat să te aud în urechea internă. Vreau să îți aud și plânsul...Omule, crede-mă că sufletul tău nu e al tău și al meu nu e al meu. El e unul singur și nu e egal cu șobolanul din inima ta de plastic. Trezește-te și redescoperă vinul, sângele, apa și soarele. Coboară înapoi din brațele celui care te-a mințit până acum, pune-ți buzele pe solul vertical al vieții și șoptește-i că ești încă viu. Eu am încercat asta și am început să plâng, doar că nu știam că plâng. Nu mai sunt cel ce puteam fi, iar tu nu îmi cunoști regretul. Regretul meu e în voi toți, în copacii care te privesc pe tine prin mine. Iar tu nu mă poți ajunge din urmă, nici pe mine, nici pe regretul meu. Ne-am pierdut în vorbe și în prăpastia din Eden.
Tu nu cunoști și nu poți nici uita faptul că ți s-a spus la naștere: "Viața ta e viața mea."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu