Se simte ciudat, nu? Această dispariție a ambiției din sertarul intim al pasiunilor...De ce să disperăm? îmi șoptesc vocile prietenești ale groparilor. Să ne facem datoria, zic ele. Haide să răbdăm împreună pentru o friptură suculentă, hai să așteptăm toată viața sentimentul potrivit...Timpul nu e problema însă, problema este absența speranței. S-a topit în ploaia asta recurentă, în liniștea de la miezul nopții ce ne amintește de cât de moartă e natura de fapt. Regăsește-ți natura în naturalețea oamenilor de lângă tine ! așa zicea un oarecare scriitor, filosof și actualmente decedat. Probabil praful de pe mormântul său încă mai speră să fie mângâiat de un deget, măcar o dată...
Și care lege mai rămâne de urmat? Ce datorie să mai simțim față de cei care se avântă în tărâmurile fertile ale vieții, fără măcar să simtă vreo urmă de compasiune? Să dăm înapoi ceea ce ni s-a dat și nouă, anume ce? Un neo-pozitivism absolut morbid. Căci ce înseamnă 200 km/h fără felinarul care îți luminează strada? Ce înseamnă pantalonii de piele fără cureaua aparent invizibilă care îi ține stabili? Ce înseamnă să bei apă fără mânerul cănii, fără să închizi ochii în amintirea celor din care s-a scurs toată apa și tot sângele? Avem cu toții în noi un cățeluș conceptualizat ce vrea confort, avem o stare latentă de supraviețuire, o dorință de a nu mai cunoaște și doar de a acționa. Inerție, frăție, inerție ! Haide să ne minunăm în fața traficului urban, hai să contemplăm timp de 60 de ore deschiderea bulbului unei flori...Care este diferența? Ne amintește oare de noi înșine vreun fenomen extern? Atingem metafizica sau atingem plictiseala?
Vorbiți cu voi în timp ce ascultați muzica voastră favorită. Încercați să rezolvați cumplitele dileme în timp ce pianina vă îndeamnă la somn. Muriți și renașteți prin jazz? Plutiți pe valuri și pe brize călduroase? Nu știu, la fel cum nici muzicienii nu știu exact ce creează ei pentru noi. E o simplă industrie sau e un act artistic? Le-au combinat pe amândouă și au rămas fără suflu. Uite o trompetă ruginită, cine mai suflă în ea? Așa se simt cei răniți în dragoste, ca un instrument rămas fără instrumentist. Și ce dacă? Ai fost chitară, învață să fii spart ca o tobă în mii de urlete. Între timp, muzica tot se aude pe străzi. Chiar și în singurătatea noastră, tot ne cântă cineva în creierașul nostru. Nu avem de ales, nu avem niciun fel de izolație, nici izolare.
Dar pașii? Mai ascultă cineva pașii lăsați în urma noastră? Mergem în fiecare zi undeva, chiar dacă stăm pe loc. Și nimeni nu se uită în urmă. Ar fi incoerent să spunem că avem un scop bine determinat și de asta ne grăbim înspre el. Majoritatea dintre noi nu știm nici dacă ne dorim să bem cafea sau să fumăm o țigară. Dar ne place gustul, ne place senzația, ne place să ne accelerăm sensibilitatea individuală și să ne deschidem înspre lumea asta, orice ar fi ea. Un om universal își acceptă toate simțurile și își frământă toate ideile. Din sentimente se nasc decizii, iar din decizii se nasc alte ființe. Ființe care pot fi corporale sau pot fi alte sentimente, alte senzații, alte aberații ale imaginației. Dar continuăm să naștem, orice ar fi, noi trebuie să naștem. Ceilalți nu nasc pentru noi, ei doar se învârt în cerc. Dar noi, ah, noi, cât de senzual este ritualul nostru. Noi suntem zeii cerului înnorat, suntem îngerii propriilor noastre vise.
Continuă să te minți că trăiești, greiere mic. Zgomotul pe care îl faci tu nu e auzit nici de către tine, ești singur și singura ta scăpare e că greierii sunt prea mici ca să fie călcați in picioare. Bucură-te de soare, târâtoare mică...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu