Am visat-o din nou, ajută-mă, visule,
De ce îi laşi ochii reci să mă bântuie?
De-atâtea ori am crezut că-mi lipseşte,
Plângeam pe motiv că inima-mi creşte,
Simţeam un impuls, o inerţie nativă
Spre fatal, abisal, o simulam creativă,
Imaginam plăcutul din spatele umbrei,
Mă gândeam că-s sortit doar să fiu al ei.
Să mă posede, să mă domine visceral,
Să nu mă bage în seamă, să fiu un banal,
Doar ea să conteze şi felul cum ştie
Că nimic nu-i al meu, viaţă de hârtie.
Ea nu simte cum sunt şi mă pierde cam des,
Nu m-aruncă afară, căci nici nu contez.
Îmi hrăneşte iluzia prin veştedă insomnie,
Apoi devine din nou o fantomă sidefie.
Groaza ce-o port când ea mă îmbată
Cu trăiri infinite, de pe lumea cealaltă,
Groaza îmi este bruscul regret
Că ea e o muză, iar eu bietul poet.
Iar acum am văzut-o trăind viaţa pe mut,
Îngheţată-i era fața, iar zâmbetul crunt.
Nici ochii-mi feriţi de ochii ei statici
Nu m-au ascuns de fiorii sporadici.
Iar am simţit că mi se-ascute sclipirea
Din minte, din suflet, din fericirea
Că pot suferi, că încă sunt viu,
Că eu sunt un altul, că ea-i în sicriu.
A trăit prin mine şi a murit tot înăuntru,
Dar între timp a născut vânt, pământul
Unde ea a sădit seminţe de dorinţă,
Acolo mi-am semnat încă o sentinţă.
Şi iată-mă deci răscolindu-i mormântul,
Involuntar, aşa mă poartă gândul...
Şi iată-mă iar trezit de o trupă
De monştri şi diavoli gata de luptă.
Trântiți-mă-n groapă, voi, bestii haine,
Spălaţi-mi lucidul cu teama de sine,
Convertiţi-mi credinţa în neantul din stele,
Lăsaţi-mă sterp, îngropat în sechele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu