Unde ești tu? Acum când totul se duce de râpă, parcă nu sunt pregătit să îmi amintesc de tine. Nu înțelege greșit, ai fost și vei fi principala teroare a timpului meu. Totuși, unde ești? Falsitatea cu care mi-am imaginat că vei fi așa, cum am fost eu, cum etern nu ai fost tu..Începe să mă strângă de gât.
Nu am făcut nimic în afară de a păstra vie tăria cu care neg orice idee clară, letal de rațională, că tu nu ai exista. Mintea mea nu ți-a atribuit nicio caracteristică din cele ce te-ar depăși, dar în schimb, ce am început să constat este că te-am subestimat. Ești greu de găsit, la fel de greu de găsit ca amintirea din cursele de autobuz, când eu te priveam, și tu citeai. Ce întorsătură de situație, acum tu privești, citești, acaparezi toate simțirile cu care încă îmi mai încălzesc senzația de viu..Iar eu nici nu știu că exiști.
Din păcate, am fost nebun cu mult dinainte de tine și trebuie să mă lupt cu asta. Oare o să ajungem să trăim timpuri în care a scrijeli numele tău cu unghia pe zid va fi considerat poetic? Sau o să fim la fel de distanți, eu de ideea ta, tu de orice al meu, noi toți, de orice..Și resturile noastre să se scurgă în neoprirea timpului, din nou și din nou, ca acel cutremur cu care m-ai îndepărtat chemându-mă, pentru ultima oară...
Pentru că pierd ideea de Tu, vezi tu..Când o nebunie stabilă dar nematură întâlnește ceva ca tine, îi devii rezervor, iar nebunia se hrănește din el, zi cu zi, lună cu lună, an cu an. M-am pierdut în Tine, în tot ce aveai și nu mi-ai dat, în tot ce știam, dar nu am aflat. Senzația că erai interminabilă era aproape una de iubire, de tânjeală, și îmi pare rău de asta. Nebunia de abia se acomoda cu o nebunie mai mare ca ea. Ideea Ta este și a pornit dintotdeauna din ceva negru, dintr-o durere de nedescris pe care am văzut-o în ochii tăi. Când te-am văzut din nou și mi-am dat seama că este posibil ca acea durere să nu treacă peste ani, ci doar să evolueze, să se rafineze..Ei bine, atunci mi-am dat seama cât de chinuit sunt și am fost. Dar nu știam cât voi mai fi.
Căci mi s-a luat să fii tot ceea ce parcă am dorit vreodată..nici eu nu sunt sigur, nu sunt obișnuit să vreau. M-am săturat de nebuniile mici pe care mi le-ai trezit fără să mi-o returnezi pe cea dintâi, pe cea a
negrului virgin. Necunoscutul m-a atras atât de puțin precum cunoașterea, sau mai bine zis sunt prea slab ca să îmi fiu doar al meu, de asta am rămas pe dinafară. Tu și nebunia din mine v-ați întruchipat într-o pasiune atât de zadarnică, încât nici nu știu de ce mai aprind țigara asta. Scrum e tot ce a rămas din mine. Am și eu ochi, sau am avut când i-am văzut pe ai tăi. De atunci, totul a stagnat și doar carcasa a mers mai departe. Port cu mine, vreau sau nu, o dilemă a purității lucrurilor. Încă o dată, am și eu ochi, și îți spun, tare aș vrea să îți spună ei..Nu au mai văzut de ani ce par secole o puritate ca a ta. Nu te-am mai văzut de mult și, crede-mă, și cei ca mine au nevoie de motiv să plângă.
De ce aș plânge, nu știu, dar vreau să aflu
cum.
Al tău încă perdant,
anonimul încă unei apocalipse,
cel fără nume,
cel care nu știe dacă ești
bine...
