Ah !

INTRO: Hei, mă mai ții minte? Habar nu ai cine sunt acum ! Hai să îți povestesc...mai bine despre Ea, că eu sunt...eh, dar ce îți spun ție? Habar nu ai ce sunt acum ! Și Ea...Ea are nume, da, dar tu nu !

Numele Ei:

Ah, de atâtea ori am folosit majuscula în moduri Eronate. Căci despre Eros este totul, nu? Sau cum îi mai zic unii, Freud. Un prieten amuzant, drag mie forevăr, spunea că la prima oră de psihologie la facultate i s-a zis că iubirea nu există. Și de multe ori m-am certat cu epigonii acestei mari Iubiri în numele unei Majuscule.
Numele ei este Evoluția. Evo...Eva în sens metaforic, știu eu cine în sens privat și prețuit. De ce nu aș fi eu un Adam, din moment ce posed mărul lui, chiar dacă nu se vede. Auzi la pisicologii ăștia, că iubire nu e, e doar niște chimicale și niște patternuri. Dar ah, oare când te mușcă o tovarășă psiholog de mărul lui Adam, este fructul interzis pentru amândoi? Numele ei este deci Evoluția, Evoluția mea în scris, în sinteză, în visele pe care visez să le am și nu doar să le visez. În dorințe sofisticate, evoluate. Cu un pas mai aproape înspre Ea. Adevărata Majusculă. Adevăratul Etos, nu neapărat Eros. Adevăratul Cântăreț de Jazz, nu Adevăratul Psihanalist. Adevărata Evoluție, deci Ea. Și Ea are nume. Dar ah și ce sufle....Hai mai bine să nu, ea Este Suflet. Nevândut, Analizat, apoi...Suflu de "Ah!".

Suflul Ei:

Am glumit, Suflul Ei voiam să zic. Știți ce este Suflul unei...Femei? Că despre femei vorbim, fetițele Să Rămână Îngropate. Vezi, am îngropat multe, nici eu nu am suflet, stai liniștită. Și eu sunt căzut, decăzut, împiedicat, și se pare, mulțumită ție, renăscut. Hai să ne...continuăm escapada în ... Hmm, pentru început Poezie:

Poezie despre Suflul Ei:

Îmi sufli ce vreau să respir,
inspir, expir, nadir, zefir.
Sunt liric, jazzic, știi ce zic?
Ce auzim când ascultăm?
Un bubuit de tămtărăm.
Informație...în formație,
Tu ce-mi vorbești îmi este nație
Și viață stă în sânul tău,
în Suflul de "Din Nou, din..."
sunt bou, sunt bou...
Nu așa se face, trebuia să explici
nu să complici că vocea ei
e un condei că scrie-n tine vrei
nu vrei și când totul e potrivit
...nu pot nu pot sunt chinuit
căci știu că piesele s-au potrivit
din nou, din nou...
M-ai cucerit.
Și Suflul Tău nu are Exit.
Asta insufli.
O poezie.
Un cântec de jazz.
Două poezii.
Același cântec de Ah! Jazz !
Trei concerte de No Exit.
Zece note de zece la personalitate.
Și Suflul, știu că nu ai înțeles ce e cu El,
Dar ah, El este cu Ea.
Îmi sufli viață prin vocea...
Ah! ... Ta.
Și No Exit...Ești pururea !


Și acum, cireașa de pe piesa de rezistență:

Știi cum poți să întrebi un vis cum se simte? Îl gâdili la aripi. Cam așa de nebun vreau să fiu. Soarta nu se leagă de dimensiunea Timpului, ci de un sentiment subiectiv al trecerii Pseudo-Timpului. Cam atât de profund sunt.
Dar știi cum poți să exclami un vis? Îl trăiești. Știi cum nu te lași învins de soartă? Nu lupți cu ea.
Pentru noi, cei pierduți prin negura și pustietatea singurătății, visele înseamnă un om în mijloc, un compromis al realității personale. Și deci o alinare. Nici nu știi cât de pervers poți ajunge însă în a uzita acea alinare și a o transforma în iluzie sau patologic vorbind deziluzie. Am fost pe toate drumurile, prin uzura gândului, prin mirosul unei flori de salcâm, prin rafinamentul unei gropi în mijlocul scopului, prin toate nebuniile atât de nebune ce pot comunica ceva până și unui mort, cum ar fi muzica, filmul, muzica din nou. Arte, atât de multe arte, dar arta în a trăi nu se învață, pentru că viața este originală, autentică. Și puritatea întotdeauna m-a atras. Pentru că puritatea vine (și asta a fost o lecție greu învățată) nu în urma unei traume riguroase sau în urma suferinței, ci ea vine odată cu un ansamblu perfect, dar perfectabil. Nu există condiție mai puternică pentru mine și asta a fost o lecție puternic aprofundată în introspecțiile mele...decât condiția Iubirii. Căci doar Iubirea se presupune și până la dovada contrarie așa este...Pură. Și sunt puțini oameni care să inspire acea puritate, dar Ea s-ar putea să chiar fie plină de asemenea chestii deosebite.
A fi om, a visa, a fi treaz, a visa iar...Și unii folosesc expresia "viață de câine" ca fiind denigrantă pentru câini. Câinii nu sunt treji, cuvântul și Cuvântul vin odată cu Omul. Dar a vrea să nu fii în vis, deci a fi în realitatea ta pe care o cunoști, înseamnă exact Iubire. Cum se întretaie firul Iubirii cu firul de a accepta și trăi realitatea? Iubirea înseamnă Evoluție. Înseamnă a tinde spre altceva. A îți depăși condiția. Nu a nu fi singur. Ci a nu fi singur în mintea și lumea ta. E nevoia nu Freudiană, nu psiho- , ci pur și simplul consecința naturală a vieții umane.
Sunt un câine însă, așa deștept cum sunt eu. Deziluziile îmi rod unghiile de la picioarele spirituale, ling un os învechit de nihilism și mă mir că nu mă simt unde trebuie. Iată-l pe omul ce nu știe de ce nu își poate accesa sentimentul de bucurie mai des, iată-l pe lașul visător.
Aici intervine o lumină dintr-o cutiuță ciudată ferecată dar fără lacăt. De aici se aude înlănțuirea unui cuget unic, de aici vine Ea. Este ciudat să începi să descrii o petală ce a uitat să se lase purtată de vânt și începe să prindă rădăcini. E necruțător de misterios să recunoști un spirit asemănător ție și totuși atât de unic neînrădăcinat, atât de potent în splendoare.
Da, luminița de autenticitate străbate toate ariile posibile și îți lasă un sentiment de uimire, de complexitate naturală. Și apropo de suflu, Ea este acum cea care se pregătește să danseze pe valuri, ca și cum ar fi ale Ei. A învățat cât să lase lumina să pătrundă prin Ea sau a fost oare așa dintotdeauna? Cred că răspunsul este undeva la mijloc, nici la cer, nici pe pământ, ci în mișcare continuă. Mintea Ei se mișcă fără lanțuri, atât de personală și personificată, aici este lacătul și gândul ei este cheia. Căci fără gândire nu ai putea să știi ce ești și să știi să recunoști când și alte lucruri sunt...autentice, unice, speciale. Și nu cred că greșește prea des atunci când afirmă ceva. Și eu sunt minunat, sunt minunat de profund, potent în nebunie și pentru a îmi împlini și ajunge la capacitatea întreagă, tânjesc și merit pe cineva la fel de ... AH !
Este ceva la oamenii aceștia ce strălucește puternic printre ramele lor, ceva ce se scurge în afară ca o cascadă de vitalitate. Știu pentru că și eu pot fi așa din când în când, am fost destul de mult timp. Ea este la un alt nivel, proiectează culori în afara ei în timp ce pictează scenete de teatru înăuntru, evoluează cu fiecare zâmbet al copiilor din ea. Da, ea are mulți copii înăuntrul ei, de la cei ai trecutului ei, până la cei ai prezentului minunat în care le împrumută aripile. Un copil cu o mie de fețe, o femeie ce nu a uitat să fie copil, o copilă matură, delicată și vie, atât de vie.
Vreau să exclam acest vis, această condiție de cunoaștere, recunoaștere, minunăție și autenticitate. Simt o datorie sacră de a mă trăi alături de o persoană, femeie, o Ea atât de crăiasă, atât de războinică, atât de dificil de frumoasă. Vreau să întrunesc condiția de evoluție, de perfecționare, de a dansa împreună atât pe cioburi cât și pe fulgi de zăpadă. Simt de ceva timp că pentru asta m-am născut și că blestemul ăsta mă va bântui toată viața, anume a nu găsi nimic mai important decât a construi armonie, de a naște căldură și de a zâmbi undeva, acolo, în unicul loc unde m-aș regăsi, în brațele Iubirii și poate și al ... Ei.
Iar pentru asta, nu știu cum, dar nu mă voi opri să visez. Înspre Ea, cu câte un pas mai aproape, înspre majuscula eternă a masculului, a androginului, a vieții.